1883 este anul crucificării lui Mihai Eminescu. Împlinise vârsta hristică în ianuarie şi era cel mai de seamă poet al neamului. Dăduse, până în iunie, o uriaşă operă lirică, partea ei cea mai aleasă fiind inclusă într-un volum definitoriu. I-l alcătuise cu pricepere şi viziune întregitoare Titu Maiorescu. Dar nu avem convingerea că poetului i-a plăcut gestul. Când criticul, la sfârşit de decembrie, i-a adus un exemplar, Eminescu nu s-a învrednicit să-l onoreze decât cu câteva minute, pe care le socotim de complezenţă. Se întâmplase ceva în legătură cu care nu vom avea niciodată certitudini, ci doar supoziţii.

De altfel s-a desprins uşor de carte, dăruind-o doctorului Leidesdorf care l-a îngrijit la Ober-Döbling câteva luni şi care, neştiind româneşte, nu era interesat de această ediţie, ci mai degrabă de culegerea Mittei Kremnitz, care cuprindea şi 25 de poeme traduse în limba germană, transpunere privegheată de poetul însuşi.

1883 este culminaţia sa artistică. După Scrisorile apărute anterior şi Oda  - în metru antic, acum se publică Luceafărul şi Mai am un singur dor... cu variantele, testamentul neîmplinit şi antepriveghiul unui destin rămas fără prieteni şi cu amorul neîmplinit:

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tuturora.

Este momentul, deci, când îşi ia adio de la creaţie, simbol al trudei sale în această lume. Clipa dramatică a despărţirii de opera prin care se identifica s-a produs în Iaşii nemuritoarei iubiri, acolo unde mai trăiau încă Ion Creangă şi Veronica Micle, când dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, cu toate urmările ei, avea să-i sângereze conştiinţa, urmând începutul tragediei crucificării, cu atâtea necunoscute încă, dar fără îndoială săpând î