Capul de afiş al acestor zile îl ţine conflictul dintre administraţia CEO (unde vârf de lance este duetul Ciurel-Răuţ) şi sindicatele „patronate” de Marin Condescu. Atitudinea belicoasă a organizaţiilor din sfera de influenţă a boss-ului de la Pandurii se justifică nu prin faptul că s-ar da mai mult de doi lei (vechi, bineînţeles!) pe interesul minerilor, cât prin faptul că se duc… de suflet multe, multe sporuri ale liderilor de sindicat. Evident, nimeni nu debordează de fericire când pierde bani, deseori acest lucru fiind motiv de conflict în toată regula. Când însă ipocrizia bate la fundu’ gol (nu doldora de euroi, lei ori dolărei) orice fărâmă a decenţei, atunci ni se cam pare strigător la cer. Nu este momentul unui boom, unei creşteri spectaculoase a economiei României (care depinde exclusiv de piaţa internaţională). Aşadar, nu văd pe ce considerente să meargă la infinit „gestionarea” banilor după bunul plac al unui cerc închis. Ştim cu toţii că suntem un judeţ dependent de minerit şi energie, iar cei care manevrează cărţile acestui joc elaborat pot fi consideraţi mici sau mari zeităţi – după „umila” pondere a fiecăruia în viaţa comunităţii. Pe nimeni nu surprinde puterea liderilor de sindicat din orice domeniu. De la apariţia primului astfel de organism în România (Asociaţia lucrătorilor tipografi din Bucureşti, 1/13 octombrie 1853), lucrurile au decurs foarte diferit de scopul pentru care sunt create astfel de asociaţii. O definiţie extrem de uzitată a termenului de „sindicat” este următoarea: „organizaţie constituită în scopul apărării şi promovării intereselor profesionale, economice şi sociale, culturale şi sportive ale membrilor, respectiv a drepturilor acestora prevăzute de legislaţia muncii şi contractele de muncă”. A tuturor membrilor, nu preferenţial! De aceea înţeleg demersul administraţiei. Nu mai pricep însă nimic din ceea ce urmează. Eu intuies