Am crescut, asemeni multor colegi de generatie, sub palaria protectoare a filmelor casnic-propagandistice lansate la apa cu girul PCR, dar asteptate cu foame si circ de poporul vaduvit de libertate. Intr-o bezna care tinea uneori mult dincolo de lumina zilei, filmele, teatrul, muzica, poezia, cartea, omenia dintre patru pereti ai apartamentului de placi, toate serveau drept luminita palida dar foarte calda in incercarea de traversa iadul ceausist.
Mircea Diaconu a fost una dintre alinarile tineretii mele. Filme ca ”Buletin de Bucuresti”, “Profetul, aurul si ardelenii” ori “Casatorie cu repetitie” mi-au sedat simturile in tentativa de a ma droga cu arta pentru a uita de peisajul din jur. Au mai fost si altele, n-am uitat nici scaparile sale televizate in vremuri de cenzura feroce, dupa cum n-am ratat ocazia de a-l privi cuminte pe scena, din scaunul meu umil de la Nottara sau Bulandra.
Revolutia mi-a sters atentia fata de Mircea Diaconu, nu si memoria. L-am revazut cu drag in “Filantropica” (unul din filmele fabuloase post-decembrie ’89, in care marele Dinica a lasat o amprenta memorabila asupra filmului romanesc all time), dupa care l-am pierdut de tot din vizor. L-am regasit intr-o postura care m-a bucurat la vremea respectiva: aceea de om politic. Iata, mi-am zis, a venit vremea ca dupa atata amar de vreme sa intre in politica si oameni de clasa.
A urmat traseul cunoscut, am admirat fidelitatea-i fata de culorile liberale in vremuri cand traseismul devenise prostitutie nationala, dupa care l-am regasit pierdut in spatiu exact atunci cand ma asteptam mai putin. Din pozitia omului echilibrat, simpatic si bun, Mircea Diaconu n-a putut sa inoate impotriva curentului si a sfarsit prin a fi absorbit de curentii malefici ai politicii. L-am vazut uimit in postura fanaticului, purtat apoi de val prin canalul ce da spre partea intunecata a lumii alesilor,
