Sunt tineri, mereu contra curentului, se preocupă de artă, muzică indie, film şi cauze nobile, sunt interesaţi de ecologie, nu-şi fac prea multe planuri şi nu respectă nicio regulă. Se ţin departe de actualitate şi de tiparele impuse de societate, iar lumea îi percepe drept ciudaţi. Nu recunosc despre ei înşişi că sunt hipsteri, dar trăsăturile pe care le au în comun definesc o minoritate tot mai vizibilă pe străzile din oraşele României. Deşi înseamnă mai puţin de jumătate de miliard de euro în economie, cam cât piaţa clinicilor şi spitalelor private, comunitatea pe care o formează merită atenţie. Tocmai pentru că nu o caută, scrie cel mai recent număr al revistei Business Magazin. (www.bmag.ro)
În The Hipster Handbook, cartea de căpătâi care mai risipeşte cât de cât din ambiguitatea pe care o generează hipsterii, hipsterul e socotit drept o persoană cu preferinţe, atitudini sociale şi opinii socotite a fi cool de către cei cool. Deşi, după cum susţine documentul, cool nu mai e un cuvânt prea folosit de hipsteri, noul său sinonim fiind deck. Deşi îşi consumă existenţa în rândul maselor mari de oameni, nu consideră că ar face parte din ele şi cataloghează drept kitsch tot ce e pe gustul mulţimii. Finalmente, se spune despre hipsteri că nu ar avea un procent mai mare de 2% de grăsime din masa corporală.
Asta ar fi definiţia din manual. De aici şi până la ce e pe teren e totuşi cale lungă. Spuneam că liniile în care s-ar putea încadra tinerii din această categorie sunt cât se poate de ambigue pentru că, asemeni masonilor, însăşi esenţa de a fi hipster e aceea de a nu-ţi recunoaşte apartenenţa la categorie. La hipsteri e ceva mai greu, dat fiind că îi trădează tocmai stilul lor de viaţă. Ascultă acelaşi gen de muzică, mai ales indie, frecventează aceleaşi locuri şi au cam aceleaşi gusturi vestimentare. Iar profilurile lor de Facebook sunt pline de
