O ţară nu supravieţuieşte vânzându-şi resursele. Ea amână puţin sfârşitul inevitabil, chit că-i doar sfârşitul incompetenţei.
Ştiaţi că în România funcţionează 22 de fabrici de medicamente? Mult mai multe decât în perioada comunistă! Cu toate astea, conform unei analize recente (Cegedim, cf. ZF), cele 315 milioane de euro, cifra de afaceri a primilor 15 producători, nu reprezintă decât 12% din potenţialul pieţei. Valoarea comerţului farmaceutic atinge 3 miliarde de euro. O mină de aur, mai ales că, în majoritate, hapurile sunt stropite de izvorul nesecat al statului. Producătorul autohton e cantitate neglijabilă, precum se vede. Situaţia din industria farmaceutică se reflectă miraculos în agricultură. Scriam şi anul trecut (dar şi acum doi, trei, patru ani) cum importă România alimente într-o veselie, cam 70% din necesar. Un milion şi jumătate de hectare stau, între timp, nelucrate. Fondurile europene pentru micii fermieri zac neaccesate la Bruxelles. Magicele cuvinte ale comunismului triumfător, „mecanizare, automatizare“ s-au oprit la poarta fostei fabrici „Semănătoarea“, devenită studiouri TV. E clar, nici industria nu s-a lăsat mai prejos. Aveam şi noi un lider zonal, Oltchim, al treilea mare producător european, şi uite că dă faliment. O să importăm PVC de peste mări şi ţări! Vorbind cu un şofer de taxi, omul mi-a spus că duce dorul unei cutii de scule cu preţ chinezesc, dar la calitate cehească (n-a îndrăznit să zică „germană“). „Păi ce, am întrebat, noi nu facem?“ „Nu“
Trei sferturi din necesarul naţional de „orice“ e acoperit din import. Constatăm că aşteptăm de ni se lungesc urechile să vină investitorii strategici, cu bănişorii lor fermecaţi, să ungă osia înţepenită a economiei. Vechile „ctitorii“ ale lui Ceauşescu ruginesc sau sunt vândute de-a dreptul ca fier vechi. Fiind comuniste, trebuie lichidate de capitalişti inimoşi. Între timp, mutăm i
