Când a intrat în instituţie, a fost primit, încă de la uşă, cu „Să trăiţi, şefu’!”. A simţit, atunci, că nu a fost nimic în van. Lupta lui, purtată prin noroaiele judeţului pentru a-i aduce voturi doamnei/domnului deputat/senator, îşi arată roadele.
Ah, câte nopţi zbuciumate, câte vise adunate şi câte frustrări! Dar, acum, uite, e aici! Gata să-şi înfigă mâna adânc în bugetul instituţiei, pregătit s-o facă pe-a vodă, stă cu pixu-n mână, în aşteptarea contractelor şi a licitaţiilor.
Mic, îndesat, cu burta mare, sau tânăr, zvelt, cu o urmă de mustăcioară, ori o domnişorică abia ieşită din secretariatul unui baronaş local, sau o madame trecută de 50 de ani. De fapt, chipul nici nu contează. Şi nici vârsta. Toţi au în comun ceva: sunt puşi pe căpătuială şi au în plan ca, în patru ani, să-şi facă viitorul.
Şi, ca niciodată, Doamne, sunt mulţi, mult prea mulţi! 3.300! Împrăştiaţi prin zeci de direcţii, instituţii, comitete şi comiţii. De parcă întregul CC al PCR, cu „Ştefan Gheorghiu” la un loc şi cu toţi lăcătuşii-şefi de întreprinderi ar fi pus mâna, din nou, pe ţară.
Sunt mulţi, Doamne, iar noi îi vom hrăni, îi vom îmbrăca, îi vom plimba şi le vom îngrăşa conturile în următorii patru ani! Şi tot noi, Doamne, vom merge la ei, cu căciula într-o mână şi cu plicul în cealaltă, pentru o autorizaţie, pentru un transfer, pentru o internare sau pentru o angajare.
Nu există în România asta mare un loc mai cald şi mai bun decât biroul unui şef bugetar. Aşa cum, tot în România asta mare, îi poţi număra pe degete pe cei care sunt pregătiţi, care merită şi fac cu adevărat treabă într-un astfel de birou.
Fac un pariu cu voi, dragi contribuabili la bugetul patriei: din cei 3.300 de şefi pe care USL îi urcă acum în cârca noastră, dacă sunt 50 competenţi. Restul, o pleavă politrucă, cu facultatea terminată la vreo universitate-fantomă, cu master
