”Mihai Eminescu a exemplificat prin însăşi viaţa sa o dramă a omului, a exemplificat prin el însuşi durerile şi bucuriile existenţei, a iubit fără să fie fericit şi a trăit într-un veac ingrat, care nu s-a ridicat la înălţimea conştiinţei sale”, spunea George Călinescu atunci când îl numea pe Eminescu ”poetul nepereche”. Toate sufletele reprezentative, toate conştiinţele înalte, capabile să pătrundă în spaţiul infinit, nevăzut, ascuns al minţii şi al sufletului omenesc, sfârşesc prin a trăi aceeaşi dramă, căci prin însăşi capacitatea lor de a se ridica peste vremuri şi peste veacuri fac veacurile lor ”ingrate”. Aceste fiinţe extraordinare au simţit adâncul sufletului propriului popor, dar şi adâncul sufletului omenesc. Eminescu ne-a trăit durerile, ne-a presimţit deznădejdile, ne-a anticipat fericirile şi a reflectat ca o oglindă strălucitoare zbuciumul şi frumuseţea existenţei omeneşti. Spiritul său a coborât adânc în grotele fantastice ale existenţei, reprezentându-ne aşa cum suntem; noi suntem cei ce caută fericirea, dar găsesc pe drum doar câte-un strop, câte-o biată urmă, şi aceea îndeajuns de frumoasă pentru a ne motiva să nu încetăm vreodată a o căuta.

Cine n-a iubit fără să fie fericit? Cine nu s-a simţit exclus, cine n-a trăit umilinţa, regretul, neâmplinirea, cine nu s-a refugiat – într-un fel sau altul – în faţa propriei neputiinţe de a se ridica peste deznădejde, nedreptate, boală, suferinţă, eşec şi incertitudine? Cine n-a trăit măcar pentru o clipă sentimentul de a fi neînţeles şi cine n-a trăit cu disperare drumul interzis către iubire şi drumul imposibil către fericirea omenească? Eminescu suntem ”noi”, nu pentru că l-am putea imita vreodată, nu pentru că ne-am putea ridica la înălţimea frumuseţii şi a puterii de pătrundere a spiritului său, ci pentru că el a avut puterea extraordinară de a coborî la nivelul conştiinţei noastre. Istoria dov