Un om fără nume strigă de dincolo de noul zid
Dacă aţi văzut “Copiii tatălui” puteţi pricepe repede senzaţia lăsată de propoziţia simplă a lui Ion Ţiriac într-o emisiune despre sportul care va fi să fie: “Daţi-ne copiii înapoi!”. Lucru spus şi răspus cu alte cuvinte, în acelaşi studiou, de Hagi, Belu sau Bitang. Hagi aproape că a urlat către o cameră TV dincolo de care se cască un abis. E un război fără prizonieri, îl vedem în bombele care explodează lîngă noi: teroarea din vestiarele juvenile, centrele de juniori părăginite, sporturi de la care pretindem aur, dar care au o masă de adepţi încăpînd fără înghesuială într-un autocar (pe care nu-l au). Dacă spui aceste lucruri, plictiseşti. Pe cine mai interesează viitorul, cînd avem televizorul? Dar atît timp cît ne uităm invidioşi la binele altora, să nu dăm pe “mute”. Să găsim voci. Vă propun strigătul de Munch al uneia dintre ele.
Mi-a cerut să nu-i dau numele. Am ezitat dacă să reproduc revolta unui anonim celebru. În mod normal, n-ar fi trebuit. Dar la război n-ai timp de batiste curate. A fost un mare antrenor, a plecat în Vest, a făcut performanţă. Mi-a scris după emisiune: “Am rămas nedumerit că nimeni nu a încercat să aducă în discuţie calitatea materialului uman, mentalitatea, relaţiile extrem deficitare antrenor-antrenor, antrenor-sportiv sau educator-elev/copil!”. Mi-a povestit exasperat cum oamenii care ar trebui să-i înveţe pe alţii trăiesc, ei, în alte vremuri. “Relaţiile antrenor-jucător sînt de reproş, cu multe observaţii după greşeli, pur şi simplu de atitudine dictatorială. Am văzut un antrenor (cu juniorii) conducînd antrenamentul stînd pe scaun cu un picior sprijinit pe alt scaun. Am asistat la o oră de educaţie fizică într-o şcoală. Profesoara purta pantofi cu tocuri înalte şi nişte fetiţe săreau peste ladă fără să fie asigurate măcar cu saltele!!!?”. Plictisitor, nu? Parcă n-am şti
