Scepticismul, demitizarea și relativizarea credințelor sunt atitudini necesare și binefăcătoare pentru discursul cultural. Dar ele pot îmbolnăvi gândirea și acțiunea de îndată ce, devenite truc hermeneutic, omit distincțiile reale și egalizează culorile lumii sub o cuvertură cenușie. Protecție împotriva unei eventuale erori a angajării de o parte sau de alta? Sau excesivă prudență metodologică?

Zilele trecute, am citit cartea lui Lucian Bo­ia, De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Autorul continuă, din alte volume, procesul salutar de demitizare făcut cul­turii și civilizației ro­mâ­nești, vai!, prea adesea ne­temeinice și fragile sub ra­port etic. De acord cu mul­te lucruri de aici. Dar unde n-am mai putut fi de acord sunt paginile finale, unde d-l Boia discută, pe scurt, în aceeași cheie sceptică și relativistă cu care ne-a obiș­nuit, evenimentele politice ale anului 2012. Iată două citate concludente, după părerea mea:

„S-a vorbit despre «puci» sau de o «lo­vitură de stat». A fost «lovitură de stat» tot atât cât a fost și regimul Băsescu «dictatură». ... adică nici deloc, nici prea mult“! (p. 116)

„Comisia Europeană, care trecuse cu ve­derea derapajele (democratice) lui Bă­ses­cu, s-a dovedit intolerantă în fața noilor derapaje. Deosebirea de atitudine se ex­plică în principal prin factorul timp. Tra­ian Băsescu și-a construit edificiul po­litic treptat și prudent, de-a lungul ani­lor, în timp ce autorii «loviturii» au co­mis totul bătător la ochi, în doar câteva zile.“

Acest tip de discurs nu e neobișnuit la noi. Sub forme mai fruste ori mai elaborate îl auzi pretudindeni – în piețe („toți fură“) sau la televiziuni („corupția nu are cu­loa­re politică“). Mulți oameni, după ce îi în­jură cu năduf pe „foști“, nu se sfiesc să spună: lasă că nici cu „ăștia“ nu mi-e ru­șine! Sau viceversa! Totuși, măcar de la vo­cile lucide și crit