"Lumea de astăzi nu mai are vreme să adâncească şi nu mai are nici gust pentru adâncire", scria A.I. Philippide în Adevărul literar şi artistic, în 1937. Şi a rostit un adevăr care este mai valabil astăzi decât a fost în urmă cu 76 de ani.

Trăim pe repede înainte, iar timpul nostru se măsoară în staţii de metrou, semafoare, muncă la birou, discuţii superficiale despre vreme şi starea naţiunii, zâmbete reci şi anotimpuri care trec peste noi fără să sesizăm că aduc cu ele îmbătrânirea caracterului nostru. Respirăm, inspirăm, dar nu trăim cu adevărat.

Arderea noastră pe acest pământ nu va lăsa urme, dacă nu ne vom trezi din această mahmureală contemporană prinsă între ziua lui ieri şi ziua lui mâine.

Pentru că trebuie să începem de undeva, vom începe de aici şi de acum. Şi ne vom aminti de un om care a schimbat România pentru totdeauna, care a modelat viaţa a mii de îndrăgostiţi şi a făcut inima femeilor să bată mai repede.

Vom vorbi despre omul a cărui cenuşă umple mii de pagini de scrisori de dragoste şi pe care criticii literari îl descriau ca "poetul nepereche". Viaţa lui Mihai Eminescu a fost scurtă, dar a fost trăită mai intens decât 1000 de vieţi.

"Eminescu a venit cu mâna plina înaintea nefiintei", spune Nicolae Iorga. Eminescu a aparut în lumea noastră ca un om care-a înţeles sa fie OM deplin. Cineva care n-a voit sa fie al doilea. Nu trebuie să îi aducem elogii, să îl comemorăm doar atunci când se împlinesc un număr de ani de la naşterea sau dispariţia sa.

Cred că cel mai mare dar pe care i l-am putea face ar fi să îl citim. Să ne pierdem în visare "pe lângă plopii fără soţ", să privim cerul în căutarea "Luceafărului" sau să ne bucurăm de "lumina fecioară" a Lunii. În nicio altă perioadă a vieţii creierul uman nu absoarbe informaţia ca în perioada tinereţii şi adolescenţei.

@N