Colonelul în rezervă Dorel Pietrăreanu pune în circulație, prin internet, un consistent grupaj foto (39 de imagini) ilustrând campania din vara anului 1919, când „Armata română a eliberat Ungaria de regimul bolșevic al lui Bela Kun”. Iată-i pe regele Ferdinand și regina Maria întâmpinați cu pâine și sare de notabilitățile din Bekecsaba (primarul cu nelipsitul „țilindru” al epocii); primiri asemănătoare la Carei și „Oradea Mare”. Regina trece în revistă trupele Diviziei a 2-a de Vânători, ocrotită de o... umbreluță de soare. Decorări în plin câmp. Soli maghiari cu steag alb la Szolnok. Forțarea Tisei. Defilarea trupelor române în centrul Budapestei. Regele n-a acceptat ca tricolorul românesc să fie arborat pe clădirea Parlamentului budapestan, menajând susceptibilități. Mai puțin diplomat, sergentul Iordan, „un oltean zărghit”, așează deasupra drapelului maghiar o opincă găurită...

Perindarea imaginilor este însoțită, pe coloana sonoră, de vocea lui Tudor Gheorghe: „Aceasta este țara mea / Și neamul meu cel românesc”. Și aici o neplăcută surpriză: cum-necum, legătura pare ruptă. Ceea ce se vede zici că-i din alt film. Acesta să fie „neamul meu cel românesc”? Cine-s? Știm mai multe despre Ștefan cel Mare și despre campania din 1877 decât despre un război românesc din veacul XX! Generația mea n-a auzit, în școală, de regele Ferdinand. Generațiile de acum (iertare dacă greșesc prea tare) nu prea au habar despre războiul care a ținut nouă luni, s-a soldat cu 69 de ofițeri și 3.601 soldați morți, încheindu-se cu o prețioasă victorie românească... uitată. „Neamul meu cel românesc”, figurat de chipul ostașului încălțat cu opinci (doar la defilări primea încălțări mai acătării), cu uniforme ajunse „covor de petice”, înarmat cu pușcoace rămase de la asediul Plevnei, este greu de recunoscut în tulburătoarele imagini sepia. Fiindcă filmul pare rupt.

Investigările