Lustruind consumist neocomunismul, MNAC a ratat mereu prioritatea artistică a timpului, cu o miopie faţă de actualitate, egalată poate doar de aroganţa endemică.
Casa Poporului a intrat în mintea locatarilor săi. Aşa reiese din textul publicat de Raluca Velisar („Şef Departament Curatoriat-Cercetare“ la MNAC), ca răspuns la articolul meu din 22, O realizare de vârf a artei româneşti. Departamentului în cauză i-au trebuit săptămâni de muncă istovitoare pentru a produce respectiva replică, grăitor pentru profesionalismul MNAC, instituţie cunoscută la nivel global nu prin realizări, ci prin faima detractorilor săi. Dan Perjovschi a făcut, prin campania consecventă de delegitimare a MNAC, mult mai mult pentru notorietatea acestei instituţii decât a făcut tot conclavul de şefi din conducerea ei, „istorici de artă“ fără vreo carte publicată şi „curatori“ de expoziţii primite de-a gata de la muzee străine. Despre asta se vorbeşte în „cercurile profesionale“ invocate de Raluca Velisar, despre cum stau lucrurile cu adevărat într-o instituţie-butaforie politică, edificată şi inaugurată pentru campania electorală din 2004 a lui Adrian Năstase, ca să spele imaginea celei mai odioase înfăptuiri a Epocii de Aur, Casa Poporului, sub falsul nume de Muzeu (fără colecţie permanentă şi cu rare, încropite expoziţii proprii), condusă discreţionar după un program politic stâng(aci), extras din platforma CSAC-subREAL de promovare a artei (pseudo)radicale. Despre aceste lucruri am scris, neabătut, din 2004. MNAC este adevăratul trofeu al calităţii regimului Năstase, locul în care neocomunismul şi-a luat nickname de video jockey. Ca şi în dosarul Trofeului Calităţii, birocratic, lucrurile stau aparent bine. Numai că în textele mele nu mă refer la aspectul birocratic al lucrurilor, ce poate fi cosmetizat la infinit, ci la adevărul din spatele machia
