În Epoca de Aur în care am crescut, oamenii erau de ciocolată, de cafea şi de lămâie. Cele trei articole în sine dispăruseră cu totul, dar nuanţele lor se impregnaseră tot mai puţin discret pe feţele oamenilor. Cum spunea un fel de înţelept al familiei: când ne mai vedem şi noi la faţadă? Îmi plăcea expresia, erau cuvintele potrivite pentru coşcoveala chipurilor uniformizate.

Părinţii se deşteptau de pe la 3-4 dimineaţa, să prindă rând mai în faţă la coada promiţătoare de lapte îndoit cu apă şi borcănaşe cu iaurt rarefiat şi lipicios. La ce calciu natural aveau în ele, eu am evitat toată viaţa căderile accidentale, nu şi pe cele aducătoare de leşinuri ale respectivului mineral. Nu veneau întotdeauna cu preţioasa raţie,viermii erau mulţi şi nu se mai săturau, cum observase ştiinţific din mersul ARO-ului tovarăşa savant de renume interplanetar. În cele două ore de program TV, adoraţia pentru cuplul de titani pitici reuşise să alunge şi cele zece minute cu mihaele, bălănei şi miaunei.

Căldura şi lumina din case tindeau spre înlocuirea cu cele naturale, ecologice de afară. Un trai de tăciune, stors de esenţe şi apărat cu arma spre interior, la hotare.

Cei care au trăit şi nu au uitat sunt totuşi azi din ce în ce mai puţini şi mai blamaţi.Ştiu cei aflaţi în leagăne în decembrie ’89 că era bine, toată lumea avea case şi serviciu şi că toate gadgeturile pe care tastează ei frenetic acum nici nu trebuiau pe atunci, astea-s unelte ale masoneriei mondiale, care are boală pe români că-s frumoşi, deştepţi şi harnici.

Ne apropiem încet de momentul când singura dovadă despre marea cotitură din decembrie va fi tot Ion Iliescu. Adică vom avea ce am meritat mereu, din cauză de memorie scurtă şi iubire de fasole electorală lungă.

În epoca de cumetrie în care trăim, Iliescu a avut, încă o dată, dreptate: cei care trebuiau s-o facă nu numai că aşteaptă pensia,