Împlinitu-s-au 163 de ani de când, într-o zi îngheţată de Gerar venea pe lume fiul cel ager la minte, priceput la stih și înverșunat la vorba al căminarului Eminovici. Și mulţi ani s-au scurs de când el ne-a părăsit, lăsând în urmă, drept moștenire, cea mai frumoasă alcătuire a limbii românești din câte s-au făurit vreodată. Astăzi am uitat aproape cu totul de Eminescu. Și cine mai are nevoie de el? Cine mai știe astăzi de viersul Poetului în lumea behăiturilor lui Becali?

Poate liceeni, sfioși, cu tuleie abia mijite, care-i strecoară iubitei, în bancă, alături de un trandafir și câteva versuri din „O, rămâi…”. Dar pe ei îi numeri pe degete, într-o mare de tineri cu minţile manelizate, pentru care singurele versuri cunoscute au în coadă, neapărat: „să moară dușmanii/când eu număr banii”…

Poate oamenii altor generaţii, care au învăţat să-l iubească pe Eminescu în timpurile vitrege de dinainte de 89, când îi citeau poeziile la lumina lumânării, tremurând de frig, și găseau în ele o mângâiere pentru toate suferinţele lor.

Poate dăscălii, mereu batjocoriţi, dar singurii de la care elevii mai pot afla despre „vreun sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă” ori despre „Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”…

Prea puţini sunt, totuși, cei care își mai amintesc de Luceafăr, prea puţini cei ce mai îndrăznesc să ridice ochii spre stele. Ca pe un Christ răstignit a doua oară, de s-ar întoarce azi printre români, ei l-ar primi pe Eminescu la fel de reci și de neîndurători cum au făcut-o acum mai bine de un veac și jumătate. Condeiul lui acid i-ar înfiera din nou fără milă pe puternicii zilei, scriind din nou, poate, acele versuri mai actuale azi ca niciodată: „Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, de ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?”

Lumea de azi nu s-ar transforma deloc și nici cuvintele frumoase, nici invectiva spum