E o provocare serioasă răspunsul la întrebarea în ce fel va arăta politica externă a României după dezechilibrele anului 2012. Să deduci cu ce credibilitate a mai fi rămas a şaptea naţiune a Uniunii, şi cine mai ia în seamă România, casa prin excelenţă a discontinuităţii, întreruperilor şi ‘reformelor'.

Ce a mai rămas până şi din relaţiile noastre tradiţionale?... Zilele trecute apărea în cotidianul Le Monde un articol scris de o mână franceză, acuzând uşurătatea şi insolenţa ironiei sau a desconsiderării cu care românii sunt descrişi şi stereotipizaţi în spaţiul public şi mass-media din Hexagon; desconsiderare mărginind insulta şi care, să fi fost ea aplicată altor categorii etnice familiare francezilor (evrei, maghrebieni, africani), ar fi declanşat scandaluri publice de anvergură. Prin reacţie, cu ani în urmă şi cu frustrarea celui umilit, o serie de voci româneşti, mai mult sau mai puţin publice, îmbrăţişaseră un discurs anti-francez similar, agresiv şi denigrator, împrumutat din stereotipiile anglo-saxone. Suficient pentru ca, pe un fundal de nemulţumiri cumulat în timp, relaţiile franco-române să devină sensibile şi uşor inflamabile.

Cei care cunosc sau simpatizează profund ambele ţări nu pot fi decât agasaţi de excesele de părtinire ‘pro domo' venite din ambele părţi. Legat de Franţa prin multiple legături, mă tem că azi avem a face cu două naţiuni care, trăind rupte una de cealaltă, nu se mai cunosc şi nu se mai recunosc. Dacă în anii '20 şi '30 România făcea parte dintr-un sistem politic internaţional promovat de Franţa, susţinut de Marea Britanie şi Statele Unite, dacă elitele noastre erau cunoscute, active şi cântăreau la Paris - în litere, în artă, în politică - , iar societatea românească era în dialog cu una din marile puteri globale (şi prin aceasta cu alte două, decisive), al doilea război mondial şi Cortina de Fier au schimbat profund