Doamne, ce ţară frumoasă avem ! Cîte minunăţii, pentru care alţii bat mii de kilometri să le vadă... Unele celebre şi devenite brand-uri prin unicitatea lor, altele transformate/adaptate de hienele din jungla economica în aspiratoare de turişti şi pseudoturişti numai buni de muls, de lei, de euroi, lire, dolărei, sau cum s-or mai chema ei. Bani sa fie.

Sînt unele locuri care au scăpat, încă, de iniţiativele, imaginaţia si rapacitatea aşa-zişilor ,,oameni de turism’’, locuri în care spiritul de afacerist al românului post-decembrist nu a reuşit să învingă de tot natura. Printre ele, se numără şi Vulcanii noroioşi, de lîngă Buzău. Am fost de foarte multe ori sa-i văd. O singura data însă, am fost acolo neînsoţit de nimeni. Ştiam ca voi găsi liniştea de care aveam nevoie pentru a ne împăca. Eu şi gîndurile mele. E linişte la Vulcani. Nu ca ,, la mare’’ sau ,,la munte’’ sau în deltă, sau oriunde au pătruns maneliştii, pantofarii, nesimţiţii şi toţi cei care ne fac să ne ruşinăm atunci cînd spunem ca sîntem români. Şi chiar aşa, sînt curios cîţi dintre românii care au auzit de Vulcanii noroioşi au ajuns să-i şi vadă? Puţini, din păcate. Sau, din fericire. Pentru liniştea locurilor. După fiecare din vizitele de pînă atunci, făcute la Vulcani, plecam cu senzaţia că-mi scapă ceva. Că nu pricep un mesaj, că nu observ ceva cît se poate de evident. Dar atunci, după acea călătorie făcută de unul singur, am aflat ce-mi zgîndărea subconştientul. Liniştindu-mi gîndurile, priveam, a cîta oară, paradoxalul peisaj din faţa ochilor : o zonă cu aspect selenar, înconjurată de o vegetaţie aproape incredibilă ca vigoare, colorit si dorinţă de viaţă. Şi am avut o revelaţie. Am constatat că există multe asemănări între politică şi ciudata zonă a Vulcanilor noroioşi. La vulcani nu ajungi decît dacă vrei. Nu poţi să ajungi din întîmplare. N-ai cum să te rătăceşti şi deodata să te tre