Deşi nu s-a întîmplat nimic semnificativ în privinţa cîinilor comunitari alături de care ne petrecem vieţile, parcă au intrat de ceva vreme într-un con de umbră. Şi acolo, în conul de umbră, cred că rîd de noi. Fie ni s-au pişat în apa de la robinet, fie au descoperit o cale să ne radieze cu rahatul rezultat din parizerul pe care-l primesc de la pensionari, cert este că problema nu mai e de actualitate. I-am văzut de sărbători foarte preocupaţi. Ce să zic, păreau că organizează ceva. Să nu spuneţi că nu v-am avertizat!
1) Liderul lumii cîinilor comunitari este umflatul care stă tolănit în dreptul uşii de la bloc. Se deplasează cu un metru pe oră, dar nimeni nu l-a văzut vreodată deplasîndu-se, făcînd măcar un pas. Sau, mă rog, cei care au văzut au fost reduşi la tăcere. Şi nu e de mirare, oamenii au şi ei familii, copii.
Nu e exclus ca acest cîine, care altfel pare că e o colecţie ambulantă de boli mortale, să scoată noaptea, cînd îşi îndreaptă şalele pe grătarul de şters picioarele de la scară, un trabuc din care să pufăie adîncit în gînduri, vizionar. Nu e agresiv şi, deşi e gras, nimeni nu l-a văzut vreodată mîncînd. Sau cine l-a văzut urlă de pomană pentru că din burta dihaniei nu se aude nimic. E paşnic, înţelept şi ne înjură pe la spate.
2) Clasa de mijloc a cîinilor e formată din fraiericiul de intersecţie. Este vorba de cîinele care muşcă roţile maşinilor. Sînt cei mai mulţi şi cei mai dezorientaţi. Habar nu au pe ce lume trăiesc. Ar putea fi numiţi, la fel de bine, cîini corporatişti. Muncesc de dimineaţa pînă seara în intersecţie şi la colţ de drum pentru cîteva grame de vopsea şi dacă le mai pică vreun capac de roată. Nici ei nu sînt agresivi. Dar nu sînt nici prietenoşi. La fel ca homosexualii, nici ei nu au fost lăsaţi de Dumnezeu pe pămînt cu apucătura asta a muşcatului din obiecte în mişcare. Anturajul şi viaţa i-au făcu
