Nici o fiinţă umană nu primeşte în dar paranoia de la natură, nici o creatură pe două picioare nu se trezeşte cu ea din scutece. Nimeni nu se naşte paranoic. Paranoia e ca o floare în glastră. Seminţele ei trăiesc în fiecare dintre noi; dar, ca să se dezvolte, are nevoie de îngrijire, de lumină solară, de apă. Ca să se dezvolte, paranoicului îi trebuie udate seminţele cu stropitoarea linguşelilor particulare; dar şi cu linguşeli publice, făcute în gura mare, să le auzim cu toţii.

Cazurile din istorie le cunoaştem, aşa că nu mai are rost să revenim asupra lor. Cunoaştem şi cazurile la scară naţională, unde îi regăsim cu neplăcere pe Ceauşescu, Iliescu, Băsescu. Ceauşescu era linguşit ba de voie, ba de nevoie. Lângă Iliescu am regăsit o mulţime de lichele, unele preluate de la predecesorul Ceaşcă. Apoi, corul lăudătorilor lui Băsescu a fost dirijat ba de Liiceanu, ba de Pleşu, ba de Cărtărescu.

Să trecem însă pe plan mondial. Fidel Castro a fost pupat în cur nu doar de unii de-ai lui, ci şi de personalităţi mondiale ca scriitorul cu insignă de „Nobel” Gabriel Garcia Marquez. Alături de el, mereu s-a găsit un regizor ca Oliver Stone sau un actor precum Kevin Costner. Fidel umplea puşcăriile din Cuba, dar Kevin Costner recunoştea în el pe cea mai importantă personalitate pe care a avut plăcerea de a o cunoaşte.

Cu rusul Putin, treaba e la fel. Degeaba face el să curgă sângele adversarilor - vorbind în sens propriu, nu figurat - dacă academia franceză îl invită în rândurile ei. Degeaba taie gâtul adversarilor fără să clipească, dacă un actor ca Depardieu îl strânge în braţe, bucuros să-i dea cu tifla ţării sale. Degeaba calcă în picioare drepturile omului, dacă Brigitte Bardot se pregăteşte şi ea să-i facă un masaj la tălpi, că pentru altceva nu mai e bună.

Omul de rând primeşte astfel mesaje contradictorii. Cum actorii şi regizorii sunt zeităţile