Despre televiziunea publică, doi lucrători, ce-i drept, mai vechi, inginerul Nicolae Stanciu şi ziaristul Ion Bucheru, afirmau cu tărie, pe baza unei experienţe de o viaţă, că acesta nu este un post oarecare, ci „un far şi un for de cultură“. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, au „evoluat“ într-un mod nu întru totul fericit. După acel colaps cu două ore de program pe zi la singurul post de televiziune existent în ultimii ani ai regimului ceauşist, când televiziunea publică s-a transformat în televiziune prezidenţială, au urmat două tipuri de explozii: înmulţirea fără limite a posturilor de televiziune şi tendinţa unor programe ale televiziunii publice (Slavă Domnului că nu e vorba de toate!) de a răspunde aşa-zisei „cereri“ a unui public cu un orizont cultural limitat. Susţinătorii acestei ideologii ignoră, desigur, faptul că, atunci când producţiile media răspund unor gusturi şi principii etice mediocre, drept rezultat, beneficiarii pot cădea încă mai jos, în zona submediocrităţii, ca oameni şi ca cetăţeni, contrazicând rostul televiziunii publice, care se presupune că impulsionează şi cultivă, la standarde culturale înalte, spiritul cetăţenesc. Un exemplu nedorit avea să apară la TVR1 chiar în noaptea de revelion, cu spectacolul aşteptării lui 2013. (Frumoasa tradiţie a reluărilor din reuşitele altor ani, sub titlul „Dacă doriţi să revedeţi“, ar trebui înlocuită în acest caz cu „Dacă doriţi să nu mai vedeţi“.) Potrivindu-şi, probabil, bugetele cu criza, factorii de decizie de la TVR1 şi realizatorii înşişi s-au străduit să fie cât mai „economicoşi“: au economisit din greu scenarist şi textier inspirat, exigenţă cultural-artistică, umor şi valoare. Iat Publicitate ă: pe un fundal jucăuş, plin de culori şi de sclipici, un corp de balet, cu lenjeria intimă în plină recesiune, dezvelind, în prim-plan, rotunjimile de pe ischioane şi articulaţiile coxof