Cum bine îşi aminteşte orice om care a apucat şi vremea când cadrelor chiar li se spunea cadre, exista în biroul tovarăşilor, dar mai ales în cel al tovarăşelor, scris cu litere mari, un slogan. „Omul este cel mai preţios capital“. I.V. Stalin.

Departe de mine gândul să prelungesc orice război, fie el şi rece, chiar nu e nimic de regretat în stalinism, în afara literaturii contra sistemului, cea mai bună literatură a ieşit totuşi din Gulag – mai puţin, desigur, vagabonzii lui Gorki. Dar iată-ne în 2013, într-o altfel de dictatură, mai subtilă, dar tot crudă. Singurul război din care nu se poate ieşi este tot cel pentru păstrarea demnităţii. Şi adevărul e că, pe acest front etern, s-a intrat, în anii recenţi ai crizei, în faza luptei de gherilă.

Are loc, pe întreg cuprinsul ţării, ba chiar şi al lumi, îmi îngădui să sper că o observaţi uşor , o restauraţie, deloc de catifea. Se recuperează cadre pe care le credeai definitiv ale trecutului, există încă dosare şi origini nesănătoase, chiar dacă altfel li se spune acum.

Şi în acestă realitate de progres al tehnicii şi regres al fericirii, în realitatea în care, aşa cum frumos scria şi poetul ecuadorian Jorge Carrera Andrade, a murit trandafirul iar motorul a ieşit învingător din lupta cu îngerii, ne vine o ştire din Germania cât se poate de federală.

Ştirea este că un redactor-şef, chiar dacă la o ediţie regională a unui tabloid destul de imund, a demisionat. Matthias Onken îl cheamă pe acest fost redactor-şef. El a scris o carte al cărui titlu, deloc tabloid, deloc imund, este „Până n-a mai mers nimic”. Şi povesteşte domnul Onken cum s-a crezut, naivul!, cel mai preţios capital din compania pentru care lucra. Cum a renunţat la femei, căci i se părea că îi răpesc (sau măcar atentează la) timpul care trebuia să fie dedicat muncii, care, culmea!, nu l-a înnobilat. Căci iată: „Eram epuizat fizic, psi