Dacă suntem cu toţii de acord că România are nevoie de investiţii, nu ne este clar, în schimb, cine trebuie să le facă. Dacă investitorii nerezidenţi ne ocolesc într-o perioadă de după spargerea unui balon speculativ, iar capitalul autohton are dificultăţi în a se coagula, există tentaţia să credem că statul ar fi acela care ar trebui să îşi asume această sarcină. Din Extremul Orient în Japonia până în Occident, teorii din ce în ce mai rafinate derivate de la Keynes spun că doar cheltuielile asumate de Guvern pot compensa retragerea sectorului privat astfel încât să nu consemnăm o ajustare brutală a economiei.

Contestabile prin însăşi asumarea ideii că cererea este cea care determină producţia, aceste teorii se confruntă cu o constrângere nemijlocită, aceea a disponibilităţii resurselor, şi o chestiune de oportunitate: de unde ştim că investiţiile respective vor fi bune şi vor aduce valoare adăugată pe termen lung?

După întoarcerea brutală a economiei româneşti în 2008, a existat tentaţia pentru asumarea unei astfel de politici. Laolaltă politicieni fascinaţi la gândul de a fi ordonatori de credit peste miliarde de euro, antreprenori cu apa la gât prinşi pe picior greşit de recesiune şi reprezentanţi ai sectorului imobiliar au venit cu idei în această direcţie. Norocul nostru a fost acela că resursele au fost restrânse, finanţarea nu foarte generoasă şi politicienii şovăielnici, pentru că altminteri ne-am fi putut confrunta şi cu astfel de pacoste. Cu alte cuvinte, după ce că avem de digerat alocarea greşită a capitalului în timpul balonului creditării şi a curbei speculative din imobiliare, am fi avut peste toate şi alte investiţii greşite, asumate de stat în beneficiul unor contractori cu relaţii politice.

Într-o anume măsură aceste lucruri s-au aplicat, ceea ce explică majorarea datoriei publice la 60% din produsul intern brut, de la 30% din PI