Frecvent, suntem asaltaţi pe toate canalele mass-media cu aspecte negative ce apar în practica profesiunii medicale. Conform unor crainici virulenţi, suntem o clasă intelectuală care săvârşeşte zilnic acte reprobabile ce prejudiciază populaţia atât civil, cât şi moral. Desigur, adevărul este de departe altul. Deşi se pronunţă cuvinte precum „încă o crimă în lumea medicală“, „medicii criminali din spitalul…“, nimeni nu poate fi acuzat de vreo vină până când nu se pronunţă definitiv şi irevocabil o instanţă judecătorească. Până atunci însă, societatea receptivă la „senzaţional“ poate crede că ceea ce i se prezintă este real. Medicul incriminat nu are decât să „dea serios din aripi“ până la restabilirea adevărului. Mai mult, odată scos din culpă, actul final nu mai este furnizat cu acelaşi elan de difuzorii iniţiali şi este receptat de foarte puţini. Piatra, odată aruncată în apă, cu greu mai poate fi scoasă. Formularea cea mai completă care explică sensul cuvântului „malpraxis“ a fost adoptată în Legea nr. 95/2006, potrivit căreia malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generator de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare sau farmaceutice. Pentru prejudiciile care decurg din nerespectarea reglementărilor legale privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale, depăşirea limitelor competenţei medicale obţinute prin pregătirea profesională, legea prevede atragerea răspunderii civile. În unele cazuri, reglementate de art. 643 din aceeaşi lege, se înlătură răspunderea civilă pentru malpraxis. Astfel, personalul medical este exonerat de orice vină dacă actul medical defectuos este cauzat de condiţiile de lucru precare, de dotările insuficiente cu ec