În ultima vreme, spaţiul public a fost reinvadat de fervente abordări istoriografice şi sociologice despre naţiune şi ţară. La o extremă, sforăituri naţionaliste şi declaraţii patriotard-belicoase din clasa „sunt mândru că sunt român şi ia să ne mai lase ăştia-n pace, că doar nu suntem paşalâcul lor”. La cealaltă extremă, resemnarea cioraniană că trăim în mahalaua istoriei, măcinaţi de eşec, complexe şi provincialism.

La extrema primei extreme, aş plasa o declaraţie de amor nebun publicată chiar de ziua naţională, pe contributors.ro, sub semnătura domnului Cristian Socol („Fruntea sus, România!”, contributors.ro, 1 decembrie 2012). Convins că poporul român e „un popor ales” (sic!), care trăieşte într-o „ţară sfântă”(sic!), domnul profesor Socol declară ritos că este mândru că e român, că „momentele delicate prin care am trecut în istorie ne-au călit” şi că avem evidente motive de optimism pentru că „suntem vii”. Am vrut să redactez o replică la respectivul text cu trimiteri nu la argumente filozofice, ci la date statistice foarte precise, deloc onorante despre România şi cetăţenii săi. M-am lăsat păgubaş… Din pudoare, dar şi din convingerea că hiperbolele domnului Socol referitoare la „poporul ales” şi „ţara sfântă” sunt atât de gogonate, încât plesnesc la prima strigare.

În partea diametral opusă, găsim abordarea cinică şi dură a domnului Lucian Boia exprimată în repetate ocazii şi reluată recent în lucrarea „De ce România e altfel?”, o sinteză a argumentelor de demitizare a istoriei naţionale, un strigăt de disperare în faţa eşecurilor noastre din trecut şi din prezent şi-un resemnat oftat că România este altfel decât apare travestită în manuale şi versuri patriotarde (un soi de Românie la fel şi defel).

Nu am competenţe de istoric şi/sau sociolog ca să judec lucrarea domnului Boia. Îmi pot exprima doar o părere de chibiţ şi-o s-o fac la final.