Memorabilă a fost acea vară dintr-un ultim an al obsedantului deceniu, când un extern (prin concurs) s-a prezentat pentru un stagiu de şase luni la clinica condusă de Tiberiu Spârchez, gastroenterolog cu renume. Şeful clinicii l-a primit ca pe un coleg şi, cum majoritatea medicilor plecase în concediu, i-a încredinţat două saloane de câte şase paturi, în care îi revenea întreaga responsabilitate a actului medical. Vizitele la patul bolnavului, în care profesorul asculta cu atenţie şi bunăvoinţă rapoartele externului, aveau clipe de iluminare, îndrumările sale fiind momente de vârf ale formării profesionale a acestuia. Distanţa dintre maestru şi elev era anulată de primul, dar menţinută cu grijă de deferenţa celui de-al doilea. În anii care au urmat întâlnirii astrale a viitorului medic, evoluţia doctorului Tiberiu Spârchez, pe atunci conferenţiar, a avut o traiectorie ascendentă. Cariera didactică o începuse la Cluj, în 1929, când a fost numit asistent onorific la Clinica medicală, apoi suplinitor, provizoriu şi, în sfârşit, la 1 ianuarie 1932, asistent definitiv. Doi ani mai târziu, colaborează cu prof. dr. Iuliu Haţieganu şi prof. dr. Ion Goia la elaborarea Tratatului de semiologie şi patologie medicală, după care au studiat generaţii întregi de studenţi şi medici. În acest tratat inegalabil în acea perioadă, a redactat capitolele: „Sistemul nervos al vieţii vegetative“, „Gastroscopia“, „Rectoscopia“ şi „Paraziţii intestinali“. În perioada interbelică, efectuează mai multe specializări în străinătate şi începe să ţină lecţii de medicină internă în cadrul cursului profesorului Haţieganu. La 4 februarie 1941, este numit profesor suplinitor la Catedra de farmacologie şi terapeutică a Facultăţii de Farmacie din Cluj, aflată în refugiu la Sibiu, rămânând şi şef de lucrări onorific al Clinicii medicale. La 10 februarie 1942, se transferă la Spitalul „Mihai