Miezul iernii (16 ianuarie) era marcat în societatea tradiţională prin sărbătoarea Sâmpetrului de iarnă („personaj - aşa cum scrie etnograful Mihai Camilar - destul de ambiguu, el fiind nu numai deţinătorul cheilor Raiului, dar şi patronul lupilor şi al altor sălbăticiuni, cărora le împarte hrana cuvenită în noaptea ce precede sărbătoarea”).

„De-acum nu-mi pasă, că jumătate de iarnă s-a dus!”

Sărbătoarea Sâmpetrului de iarnă (care, aşa cum spune etnograful bucovinean, „nu se limita numai la aspectul său profan, înregistrat în calendarul popular, dezvăluitor şi deţinător al tainelor, ci şi la aspectul sacru al inimii şi al minţii de pătrundere a misterului cu ajutorul simbolurilor”) „avea cândva o mare încărcătură de înţelesuri şi un înalt prestigiu comunicativ, fiind altoită pe trunchiul ancestral de cunoaştere prin învăţătura tradiţională ce înlesnea accesul către firea lucrurilor”.

Odată cu miezul iernii, „frigul începea să se domolească”, iar gospodarii îşi socoteau cantitatea de fân consumată până la acea dată şi apreciau cât le mai ajunge ceea ce a mai rămas, urcându-se pe stoguri şi zicând: „De-acum nu-mi pasă, că jumătate de iarnă s-a dus!”

Cei care nu cinstesc sărbătoarea vor avea „necazuri cu lupii, dureri de cap, amorţeli şi junghiuri”

Sâmpetru de iarnă (care era şi „momentul în care bolta cerească devenea o imensă oglindă cosmică sublimă, câmp de repere orientative în spaţiu şi timp”) era o sărbătoare ţinută cu sfinţenie şi de apicultori „pentru a se asigura că în vară vor avea rod bogat în miere”.

Cât priveşte rolul de patron al lupilor, trebuie spus că exista credinţa că, în noaptea care preceda sărbătoarea, animalele domestice nu vor cădea pradă lupilor decât cu încuviinţarea Sâmpetrului de iarnă. Este şi motivul pentru care oamenii ţineau această sărbătoare, convinşi fiind că lupii nu le vor mânca anima