Pe când era prim-ministru, îi plăcea să se afişeze mâncând îngheţată cu Silvio Berlusconi. Acum, când e deţinut pentru corupţie, se compară cu politicienii aruncaţi în temniţele comuniste. E vorba - aţi ghicit! - despre Adrian Năstase. Nu discut cazul său dintr-un punct de vedere legal, deşi ar fi multe de spus. Întrebările care mă interesează sunt legate de identitatea politică a fostului premier. De ce voia o poză cu un populist de dreapta? De ce se aşează acum sub portretele martirilor anticomunişti? Să le luăm pe rând. Ideea cu îngheţata nu e rea, fiindcă sugerează, de fapt, doar o întâlnire cordială. Doi premieri discută relaxat, într-un cadru informal. Era la modă în urmă cu un deceniu, e şi acum. Politicienii vor să fie cool. O vreme, pot fi crezuţi. În schimb, ideea auto-victimizării la Jilava e ridicolă şi şocantă. Deţinutul Maniu şi deţinutul Năstase nu au - de bună seamă - nimic în comun. Regimul comunist l-a închis pe Maniu nu pentru că a tipărit ilegal afişe electorale, ci fiindcă Dej & co. aveau drept scop explicit izolarea sau distrugerea fizică a adversarilor din "partidele istorice", pentru a crea o nouă societate. Cum se explică atunci încercarea fostului premier de a pescui în apele anticomunismului? Problema e mai generală decât cazul lui Năstase. O societate e coerentă nu doar dacă are un guvern raţional, ci şi dacă-şi gestionează memoria cu moderaţie şi decenţă. Guvernarea raţională a fost mai degrabă un accident în istoria noastră recentă. Nici cu memoria lucrurile nu stau mai bine. Contează ce anume aniversezi şi ce anume vrei să uiţi, ce vrei să stigmatizezi şi ce consideri ca frecventabil. În plus, e important cine, când şi cum face toate astea. Dacă te contrazici, nu eşti credibil. Iată de ce nu poţi, precum Năstase, să spui în 2002 că anticomuniştii "ling dosare", iar peste un deceniu - că te afli în tabăra lor. Principalul obstacol în ca