Printre toate aceste lucruri lipsite de orice însemnătate sufletească, s-a strecurat, ignorată, şi ştirea că Diego Armando Maradona vrea să se retragă din fotbal. Voi vă daţi seama de enormitatea acestui enunţ? Cum să se retragă Maradona din fotbal?

Mai suntem în stare să reacţionăm în faţa unei ameninţări de o asemenea gravitate? Este aceasta doar o toană a Neseriosului Gigant? Şi cine îl mai crede, după ce a vulgarizat de atâtea ori şi euforia, şi deznădejdea? Cine mai crede în demenţa lui patetică? Eu. Eu îl mai cred. Gândeam cândva că Maradona nu poate ieşi din fotbal decât ca Esenin din poezie, printr-o sinucidere onorabilă care să arate că nu e nimic dincolo de perfecţiunea personală, dar am învăţat cu anii că nu e bine să gândeşti aşa despre Diego.

Antrenorul Maradona este scârbit. Îi este greaţă, s-a săturat de desele schimbări care au loc pe băncile tehnice pe toate continentele, dar mai ales acasă, în Argentina. Cutremurul băncilor tehnice este mai puţin important decât cutremurul băncilor-bănci? Unde vom ajunge aşa?

Se impun unele lămuriri. Antrenorul Maradona, deşi a fost scris ca atare în diverse casete tehnice, nu a existat şi nu va exista nici de acum înainte. Harul acestui vagabond de geniu nu se poate învăţa, nu este transmisibil, prin niciun canal pedagogic. E absurd. E ca şi cum l-ai pune pe Dostoievski să înveţe copiii de şcoală primară să scrie „Idiotul”.

În chestiunea geniului, o observaţie: în fotbal, deşi nu numai în fotbal, geniul se întemeiază fie pe raţiune, fie în contra raţiunii. Un geniu întemeiat pe raţiune a fost Johann Cruyff, a cărui retragere, decentă, la 65 de ani, a trecut şi ea insuficient comentată. S-a urcat Johan Cruyff pe bicicletă şi a plecat acasă, fără să privească în urmă, ca orice statuie la vârsta pensionării. Maradona însă a fost, în tot fotbalul şi în toată viaţa, mai degrabă feminin de iraţio