Se numeşte Florin Teodorescu. A poposit, în toamna ce-a trecut, din Iaşii cei prea încărcaţi de taina cuvintelor magului din Ţicău, de teiul cu înmiresmări de doruri sub care va fi stat cândva luceafărul acela aninat în cerul ’nalt al graiului românesc, în Bucureştii artelor, cu artă. Format la şcoala venerabilului maestru-dascăl Ghiţă Leonard (c Publicitate ăruia mulţi pictori moldoveni îi datorează calea spre ţinutul de linii şi culoare), pictorul Florin Teodorescu (n. 1942) şi-a durat templu din pietre strânse cu migală, cu ochii mereu avizi de a descoperi şi recunoaşte unicitatea formelor, chiar când acestea amintesc de un Corneliu Baba (vezi Arlechinii săi), de umbre încrustate de lumini (dintr-un portret de faţă, dintr-un rid fără timp), de un Pallady (vezi geometria florilor-femei) şi care, totuşi, sunt, în felul lor, mai altfel tălmăcite. Cum pictura îi este „logodnică de-a pururi, soţie niciodată“, pictorul continuă s-o curteze cu aceeaşi răvăşitoare ardere de suflet, ca într-o vrajă nouă de veche adorare. La Cercul Militar Naţional, într-un cadru generos, lucrările sale păreau a opune cenuşiului bucureştean lumina lor princiară, coborâtoare parcă din bolţile de la Trei Ierarhi, întru slava frumuseţii. Nu, nimic nu a fost „spus“ în lumea artelor cât să nu mai poată fi, iar şi iar, reinventat. Chiar asta face pictorul ieşean Florin Teodorescu care, expunând pentru întâia oară în Capitală, adaugă uimirii din ochii portretelor realizate de el uimirea din ochii noştri, că parcă am cunoaşte jocul din arta veche… Dar cât de nou refrenul cu unduiri de ape mereu călătorite spre larguri necuprinse!

Se numeşte Florin Teodorescu. A poposit, în toamna ce-a trecut, din Iaşii cei prea încărcaţi de taina cuvintelor magului din Ţicău, de teiul cu înmiresmări de doruri sub care va fi stat cândva luceafărul acela aninat în cerul ’nalt al graiului ro