"Un nou acord cu instituţiile internaţionale ar fi benefic pentru România", sunt anunţaţi românii încă din vară. De ce? Poate pentru că au eşuat primele două şi pentru că Guvernul are nevoie de un ţap ispăşitor pentru eventualele măsuri nepopulare de care ar putea fi nevoie. Poate că, în ciuda unei susţineri parlamentare de negândit până nu demult, guvernul are nevoie de un "scut" care să îl protejeze de neîmplinirea promisiunilor electorale din vremea când era în opoziţie.
Mai rău, poate că, în ciuda nivelului bun al deficitului bugetar asumat pentru anul în curs (doar 2,2% din PIB) şi a unui nivel relativ scăzut al datoriei publice (circa 35% din PIB) în momentul în care FMI, CE şi BM nu ar mai garanta pentru România atunci ceva ar exploda.
Dacă după patru ani de împărţire a guvernării cu birocraţii FMI, ai CE şi ai Băncii Mondiale, România "mai vrea o dată", înseamnă fie că acordurile nu şi-au atins scopul, fie că în economie se întâmplă ceva dezastruos despre care nu se vorbeşte nimic.
Scopul primelor două acorduri nu a fost restructurarea economiei, ci acoperirea ieşirilor de capital străin, reducerea nevoii de împrumut a României şi încadrarea în nişte parametri economici care să nu îi îngrozească pe investitorii străini. Pe scurt, a fost salvarea bugetului şi evitarea exploziei datoriei publice.
Indiferent de declaraţiile oficiale, niciunul dintre ele nu a avut ca scop relansarea economică, ci doar oprirea hemoragiei bugetare a unui stat sărăcit, incapabil să îşi restructureaze singur veniturile şi cheltuielile din lipsă de voinţă politică şi din cauza implicării prea mari a mediului politic în economie.
Acordurile semnate până acum cu troica reprezintă, într-adevăr, o "centură de siguranţă", dar nu pentru a apăra economia locală de turbulenţele externe, ci pentru a o apăra, atât cât se poate, de mediul politic intern.
Al tre
