De ce este criminalistica ruda săracă a celorlalte materii în învăţământul juridic românesc? Ca să nu mă întind, iată două motive. Ambele ţin de exces.

Manuale stufoase şi excesiv de teoretice (din păcate, nu este ceva limitat la criminalistică) pentru ceva esenţialmente practic, pe de o parte. Un accent excesiv (o pălărie prea mare) pus pe ramuri de drept european, pe de altă parte.

Acum câţiva ani, în contextul unui dosar privind infracţiuni contra vieţii, o doamnă din sistem mi-a spus: ”Domnule, noi aici suntem mai multe femei, de unde vreţi să ştim criminalistică?” Misoginia, aici, nu îmi aparţine. Îi aparţine unei femei. Chiar dacă este involuntară.

Criminalistica aplică cele mai diverse domenii ştiinţifice (fizică, chimie, medicină, biologie, genetică etc.) la cele mai variate cazuri concrete, practice, pentru a dovedi fapte.

Este în mod cert imposibil ca procurorul sau judecătorul să fie specialist în toate aceste domenii. Nici nu este necesar (în treacăt fie spus, cât de grozavă ar fi o cultură generală bine pusă la punct în şcoală; şi din nou şcoala). Trebuie să ştii ce să ceri (unui expert), să pui întrebările corecte (se pare că nu este domeniul exclusiv al filosofiei) şi să ştii cum să citeşti răspunsurile. La urma urmelor criminalistica este o chestiune de bun simţ. Şi de imaginaţie.

Îmi plac cărţile americane de criminalistică. Nu te îneacă în clasificări; te învaţă practic, pas cu pas, ce trebuie să faci în abordarea unui caz.

Emblematic pentru manualele noastre (inclusiv cele de criminalistică) mi se pare un crunt manual de istorie pe care a trebuit să îl învăţ pentru admiterea la facultate. Într-un capitol, de exemplu, ni se preciza numărul de cai morţi în bătălia de la Călugăreni.

Pe de altă parte, aşa cum spuneam, observ un accent excesiv pe dreptul comunitar şi pe practica Curţii Europene a Drepturilor Omu