- Cultural - nr. 10 / 16 Ianuarie, 2013 Apartinand sferelor umanului si situat sub aureola unui destin vitreg, geniul se defineste printr-o demonica ardere interioara, consumata intr-un dureros sentiment al singuratatii cosmice, pe care-l transmite peste veacuri. Perpetuu reiterata, poezia lui Mihai Eminescu, expresie a infiorarii lirice in fata enigmaticei umanitati, cucereste prin predilectia pentru valorile simple ale vietii, dar si pentru taine si mistere ontologice, pentru stari antinomice, in care eul traieste dureros si extatic, ipostazele sale definitorii. Continuu periplu existential, ea ne copleseste prin redimensionarea resorturilor lirice trecute prin filiera unei individualitati artistice pregnante, ce ilustreaza ascendenta sa pe treptele desavarsirii creatoare. Racordata perfect la incandescenta inaltelor trairi proprii fiecarei persoane, dinamica eului se contopeste activ cu lumea, plasmuind, intr-o viziune stilizata, prin suave imbinari ale versului ce se departeaza de matricea traditionala, o lume in care fortele launtrice genereaza sentimentul consubstantialitatii: om – poet – univers. Spatii imateriale, decoruri de o solitudine nostalgica, drama omului efemer in raport cu eternitatea naturii, succesiunea anotimpurilor, a generatiilor, curgerea ireversibila a timpului sunt redate in versuri de factura oximoronica, menite sa contureze plenitudinea trairilor si sa medieze conexiuni estetice specifice sferei poeticului, dar atat de legate de lumea comuna, preocupata de aspectele marunte si insignifiante ale cotidianului obscur. Traim o perioada zbuciumata in care oaza de liniste si de regasire a propriei identitati poate constitui lirica poetului initiat in marile taine, capabil sa desluseasca ritmurile vietii, de la descifrarea misterului ascuns in firul de iarba sau salasluit dincolo de stele, pana la identificarea totala cu cele mai profunde sentim