Sunt unul dintre profesorii care au absolvit facultatea înainte de 1990, mai precis în 1987. Am urmat secţia de clasice, Latină-Greacă, la Universitatea Bucureşti, singura instituţie de învăţământ superior din ţară care avea această specializare, şi am candidat pe şapte locuri.

Când am absolvit, pentru că nu erau posturi pe specializarea mea, la repartiţie am primit o catedră de Limbă Română în judeţul Harghita, pentru că altceva nu am avut de ales.

Am predat, timp de trei ani, Limba şi Literatura Română într-o şcoală cu predare în limba maghiară în localitatea Zetea, lângă Odorheiul Secuiesc, şi, dacă n-ar fi venit evenimentele din decembrie 1989, probabil că şi acum aş fi fost acolo. Nu pot să mă plâng de nimic din ce am trăit acolo, a fost o experienţă care mi-a definit drumul în viaţă, iar despre secuii din Zetea – colegii şi elevii mei – numai de bine.

Şi acum mi se face dor de locurile şi de oamenii aceia, şi o să vă întrebaţi de ce nu am rămas acolo. Dacă v-aş spune că, deşi am învăţat acolo limba maghiară, mi se făcea enorm de dor de limba română, m-aţi crede?

Dar nu acesta este motivul pentru care m-am apucat să vă scriu aceste lucruri. Aţi dedus, cred, că sunt unul din generaţia de „sacrificaţi” şi nu mă plâng de acest lucru. După 1990, venind în oraşul meu, am ajuns la Liceul Teoretic “Ştefan cel Mare” şi m-am bucurat pentru că aici am fost şi eu elev în treapta I şi îi cunoşteam pe profesori, aşa că eram “acasă”. În sfârşit, puteam să predau Limba şi Literatura Latină, specialitatea mea! Eu spun că mi-am făcut treaba la catedră, dovadă fiind concursurile şcolare la care au participat elevii mei, rezultatele la Bacalaureat - atunci când limba latină era probă de examen - şi cele două foste eleve care sunt acum profesoare cu această specializare.

Zilele acestea am primit un semnal extrem de serios atât pentru mine, cât şi