Ce pot avea în comun o căpşunăreasă ajunsă proprietăreasă de bar în Spania, o menajeră din Târgovişte care lucrează la o familie de doctori din Tulcea, o fostă angajată a Vodafone care n-a reuşit în viaţă nici în Italia şi un revoluţionar care vrea să scoată 5.000 de oameni în Piaţa Universităţii? Multe, în definitiv, căci suntem o ţară liberă, dar ultima dată i-au unit trei ore şi ceva petrecute în câmp, la -5 grade Celsius şi la doar 5 kilometri de izbăvitorul şi încălzitul popas, unde menajera ar fi putut mânca ceva, patroana de bar şi-ar fi încărcat telefonul, iar revoluţionarul ar fi sorbit cu sete un ceai.

Joia trecută, după şedinţa de sumar şi după ce verificasem gadget-urile, să văd dacă sunt încărcate, am luat-o, ca de obicei, spre casă. În timp ce aşteptam ora la care microbuzul de linie decolează, în mod normal, spre Tulcea, mă gândeam dacă n-ar fi bine, totuşi, să se mai dea cu o bidinea peste petele alea de rugină, din ce în ce mai mari şi din ce în ce mai multe. Mă bucuram, totuşi, că am mai găsit bilet la cursa de la ora 16, mai ales că aia de la 17,30 nu pleca din lipsă de pasageri, iar aia de la ora 19 era, totuşi, prea îndepărtată. Între timp mă familiarizam cu personajele anterior amintite. Revoluţionarul, agitat, tot schimba între ele două telefoane, comunicând rezultatele pichetării Guvernului din ziua respectivă, ameninţând, chemând la luptă, diseminând informaţii. Am crezut, multă vreme, că este unul dintre sindicaliştii militari ai lui Dogaru, după modul în care amesteca exaltarea cu informaţiile certe din surse de primă mână şi cu conspiraţiile mondiale. Căpşunăreasa şi menajera se împrieteniseră, deja, şi-şi împărtăşeau amintiri din mai recente sau mai vechi peregrinări prin străinătăţuri. Mai era un cuplu ingenuu, alcătuit dintr-o tânără româncă şi un foarte tânăr străin de naţionalitate incertă, târât pentru prezentare neaştept