Ce mai e de făcut când domnește haosul? Poate astâmpăra cineva demența? Când demența se cocoață la vârf, în concubinaj cu trădarea, se mai poate face ceva? Toate sunt pe dos, nu mai iese nimic întreg, a rebegit înțelepciunea.
Ce simple sunt lucrurile, ce normală e viața, îmi spune un prieten, cucerit de ce i-au povestit copiii lui, prospăt întorși dintr-o excursie în Noua Zeelandă. Toți plătesc aceeași participare la fondul de pensii, toți primesc aceeași pensie fiindcă și gardianul și profesorul universitar au, la bătrânețe, aceleași trebuințe. Regulile au îmbătrânit reguli, legile au îmbătrânit legi, respectul politicienilor față de cetățean este și el longeviv. Și îmi mai desenează niște linii de potret statal care scutește cetățeanul de demența instalată la noi. La noi e ca în povestea aia cu baba care avea 25 de pisici și intenționa să-și împletească un pulovăr dintr-un ghem de lână. Numai că ieșind nițel afară, a lăsat ghemul în seama pisicilor care s-au jucat atât de nemilos cu el, încurcându-l pe veci. Adio pulovăr, adio șansa descurcării vreodată a ițelor. Așa e România, cum e casa babei cu pisici. Nimeni nu mai descurcă ghemul, chiar dacă ar vrea, nimeni nu mai limpezește haosul.
Înainte de a apuca să despic firul acestei anecdote cu tâlc, m-am întâlnit cu o altă cunoștință. I-am spus povestea României în care toate sunt încurcate ca-n casa babei cu 25 de pisici care și-a înmormântat, din neglijență, proiectul de a-și împleti un pulovăr. Nu, zice el. România este o odaie cu o singură pisică, e drept o pisică nebună, care a încurcat ghemul mai al dracului decât dacă se jucau cu el 1000 de pisici.
Am rămas iar pe gânduri și, înainte de a despica eu însumi firul în patru, postez aici anecdota, lăsând-o la dispoziția cititorului meu, întotdeauna mai înțelept și mai informat decât mine. Cine știe, poate cineva îi dă de cap. Cât t
