Spaţiul. Ultima frontieră. Atât de departe de orice se poate numi „acasă” şi de oricine familiar, încât nimeni nu te poate auzi strigând. Imaginile abundă în literatura science fiction. Viaţa reală de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale completează scenariile din „Star Trek” sau „Alien” cu informaţii noi. Nu poţi plânge în spaţiu, nici dacă ai vrea. Astronautul NASA Andrew Feustel a aflat acest lucru pe Staţia Spaţială Internaţională (SSI), fără să vrea, când i-a soluţia care îi împiedica geamul căştii să aburească a curs şi o picătură i-a intrat în ochi. „Ca să ştiţi, mă ustură ochiul foarte rău acum. Lăcrimează mult, ceva trebuie să-mi fi intrat în ochi”, a anunţat el echipajul. Problema întâmpinată de astronaut nu reprezenta o urgenţă, Feustel a reuşit să atingă partea de burete din interiorul căştii şi să-şi şteargă ochiul, scrie mashable.com. Episodul este doar un exemplu al modului în care experimentele ştiinţifice de la bordul staţiei sunt efectuate, intenţionat sau întâmplător, de oamenii care numesc SSI „acasă”. Cunoştinţele referitoare la efectele lipsei gravitaţiei asupra organismului uman, şi în general asupra spaţiului cosmic care conţine oameni, vin nu numai din proiecte elaborate şi premeditate, ci şi în acest mod, accidental. Ce se întâmplă cu lacrimile la zero gravitaţie Ştim astfel cu siguranţă că oamenii nu pot plânge în spaţiu. Deşi pot cu siguranţă să lăcrimeze(sunt oameni, până la urmă), lacrimile astronauţilor nu vor curge niciodată în spaţiu aşa cum se întâmplă pe Pământ, nu în lipsa gravitaţiei. Umezeala generată de ochi nu are niciun motiv să plece din locul unde s-a format, ci se conglomerează în jurul globului ocular. Lacrimile „nu cad de la ochi, stau acolo”, îşi descria Feustel experienţa. Cu alte cuvinte, plânsul nu există în spaţiu. În plus, datorită Expediţiei 34 de pe SSI, ştim acum şi că lacrimatul în spaţiu, fără plânsul prop