Justiția independentă în România este un armăsar fictiv. Cu toate acestea, șaua pe care a pus-o politicul pe el este reală și foarte grea. Judecătorii și procurorii sunt cei care țin – ori pe dreapta, ori pe stânga, în funcție de cum bate vântul – scara de la șa, pentru a ajuta călărețul să încalece. Și tot exercițiul acesta se face, bineînțeles, în numele și spre binele statului de drept. În șa.

Tot spre binele statului de drept – pe care-l invocă toți politicienii de televiziune, dar pe care stat de drept niciunul dintre ei nu-l invită în propria casă – o lege este impusă de un ministru al Justiției cu sprijinul Președintelui, atunci când legea servește interesele unui grup. Apoi, fostul ministru care a impus legea, cere ca legea să fie schimbată, fiindcă azi ministrul este “de la ceilalți”.

Președintele își amintește, subit, că legea pentru care a făcut o campanie nu tocmai discretă s-ar putea să nu fie constituțională și sugerează trimiterea ei la CCR – curte care este, în mentalul colectiv al unui grup de prieteni, etalonul independenței absolute – pentru stabilirea diagnosticului. În felul acesta, sănătatea statului de drept, în șa, ar putea fi asigurată.

Ziariști independenți și logodiți pe viață cu statul de drept ne explică de ce legea impusă de fostul ministru al Justiției a fost o idee excelentă atunci și de ce trebuie schimbată acum, la chiar presiunile inițiatorului ei.

Carismatic și slujitor ireproșabil al statului de drept, acel ministru știa cum să folosească legea pe care a impus-o. Ministrul de azi nu știe și-apoi legea respectivă vine cu instrucțiuni de folosire pe care nu le înțelege oricine. Pe cale de consecință, interesele statului de drept impun schimbarea legii.

Și războiul (televizat în direct) izbucnit și întreținut în jurul întrebării “Cine are și cine nu are dreptul să fie Președinte al Consiliul Superior