Mi se întâmplă nu de puţine ori să văd trecând pe lângă mine cea mai frumoasă pereche de pantofi din câte au fost vreodată create sau geanta visurilor mele. Curios e că, deşi am foarte clară în minte reprezentarea obiectelor care-mi aprind dorinţa, nu reuşesc niciodată s-o suprapun realităţii din magazine. N-aş zice că-s chiar paranoică doar pentru că mi se pare că toate lucrurile frumoase se întâmplă întotdeauna doar altora. Cândva, bâlbâindu-mă emoţionată şi apelând la toate resursele mele de îndrăzneală, făceam imprudenţa de a întreba, făţiş, care era sursa fermecată a acelor obiecte care mie-mi păreau interzise de soarta rea. M-am lecuit când am înţeles că o calitate esenţială a oricărui lucru pe care-l poartă o femeie e să nu-l mai aibă, niciodată, nimeni altcineva. Motivul pentru care moda de serie supravieţuieşte, şi încă bine mersi, e pentru că, în sinea ei, fiecare femeie speră ca rochia pe care a ales-o dintre alte sute să spună celorlalte femei „da, sunt de la magazinul X unde nimic nu-i ieftin, dar numai cea care mă poartă a avut atât bun-gust cât să mă aleagă. Şi nici calităţile ei fizice nu-s de neglijat, de aia îi vin aşa de bine numai ei”.
Aşa că, pentru a-mi apăra orgoliul de frazele pe care nu le crede oricum nimeni, „mi l-a luat mama, nu-mi amintesc din ce magazin l-am luat, e de afară, aici nu se găseşte, nu cred să-ţi vină bine, mai aveau o singură pereche XS”, mă feresc să cad în păcatul curiozităţii duse la extrem. Deşi nu împărtăşesc părerea asta, o respect şi nu mă supăr. Mi-a luat ceva timp să ajung la concluzia asta, dar astăzi chiar nu mai pun la suflet. Eu ţin minte şi de unde mi-am cumpărat blugii negri dintr-a IX-a, aşa că poate-s doar eu maniacă.
Tot soarta nemiloasă a făcut de am răcit. Şi mai rău decât răceala nu e decât să merg la doctorul meu de familie. Fiind un medic bun, îi trece toată lumea cu vederea că e la vâr
