La multe – prea multe – din capitolele ediţiei a doua a raportului „Health at a glance: Europe 2012“, realizat de OECD şi DG-SANCO, România atrage atenţia. Prin rezultatele statistice care relevă deficienţe majore ale politicilor de sănătate publică. Prin finanţarea minimală a sistemului de sănătate. Până şi prin absenţa indicatorilor privind calitatea îngrijirilor. Puse cap la cap, toate aceste date ar putea servi drept punct de plecare pentru orice ministru interesat de reforma sistemului românesc de sănătate. O analiză realizată de dr. Aurel F. Marin.

România este o ţară a paradoxurilor. Pentru a ne referi numai la domeniul sănătăţii, evitând exemplele facile din politică şi societate, ar trebui doar să menţionăm, pe scurt, că suntem ţara europeană care alocă proporţia cea mai mică din cel mai mic PIB din întreaga Uniune Europeană, ceea ce însă nu ne-a împiedicat să fim singura ţară din lume care conduce programe faraonice de evaluare a stării de sănătate, dar care însă nu produc piramide, ci date neutilizabile, căci nu au la bază metodologii verificate şi standardizate. Suntem în continuare ţara care deţine tristul record al celei mai mari mortalităţi infantile din Europa civilizată, dar care consideră prioritară finanţarea fertilizării in vitro (ce pierdem pe o parte…). Avem cea mai mare mortalitate prin cancer de col uterin, dar screeningului (prea ieftin?) prin frotiu vaginal i se preferă o vaccinare insuficient explicată unei societăţi în care clericii şi forumiştii îşi descoperă competenţe inexistente în sănătate publică. Nu în ultimul rând, o ţară preocupată de fumigenele lansate de comer­cianţii de servicii prin intermediul unor PR-işti şi ziarişti repetenţi la… sănătate. Este deci în logica lucrurilor ca şi datele despre noi să le primim de la alţii, agregate şi inteligent ambalate, puse în context, pentru a contura pădurea pe care copac