- Editorial - nr. 11 / 17 Ianuarie, 2013 De peste 22 de ani, traim intens dilema unei stari de fapt care ne contrariaza, si anume, cum se face ca UDMR, principalul reprezentant al minoritatii maghiare, se lipeste de Putere ca marca de plic, ea gasind mijloace si resurse de a se cocota in banca invingatorilor si atunci cand pierde. Situatia de dupa alegerile din decembrie 2012 este foarte concludenta. Nici nu se terminase bine numaratoarea voturilor, si liderul partidului castigator, domnul Victor Ponta, ii ruga insistent sa li se alieze la guvernare, spre stupoarea alegatorilor, dar si a clasei politice, desi in precampania si campania electorala declarase cu mana pe inima ca nu vrea sa mai vada picior de udemerist pe la Palatul Victoria. Norocul nostru a survenit neasteptat din partea colegului sau, Crin Antonescu, aflat, ce-i drept, in cadere libera in sondaje, care a pus piciorul in prag, spunand raspicat: NU. Stupoarea urma sa se produca putin mai tarziu cand ne este dat sa aflam ca furiosului prim-ministru i-a disparut subit mania, trecand la un surprinzator act de clementa fata de concitadinul nostru, György Frunda, senator de profesie si unul dintre cei mai inversunati antiromani, ramas pe din afara noului Parlament, si pe care l-a uns drept cel mai important sfetnic al sau in materie de minoritati si, probabil, alte domenii la fel de sensibile. Aducerea unei piese atat de controversate si de un asemenea calibru la Palatul Victoria (si care stim cu ce se hraneste) este ca si cand ai pune lupul paznic la oi, el stiind ce are de facut. Mutarea aceasta de sah a actualului prim-ministru, pe care o consideram riscanta si total neinspirata, ne revigoreaza in memorie confesiunea domnului Ion Iliescu, din 28 februarie 1990, facuta noua, celor din delegatia de la Vatra Romaneasca, primiti la domnia sa pe tema situatiei de atunci, care, intr-un moment de sinceritate, n