În toiul discuţiilor despre sistemul de sănătate, purtate de regulă în termeni politici şi economici, rămâne neobservată tema propriu-zisă: demnitatea omului. Ce este aceasta? Ce înseamnă să fii demn într-o ţară trecută prin teroarea comunistă? Ne este, la ora actuală, în sistemul sanitar şi nu numai, respectată demnitatea? În fine, mai suntem noi înşine conştienţi de propria demnitate?
De la antropologia biblică la Pico della Mirandola şi de la învăţătura socială a Bisericii la declaraţiile privind drepturile fundamentale – demnitatea omului reprezintă o provocare constantă. Pentru că este decisiv dacă omul contează pentru cei aflaţi în posesia puterii, dacă viaţa lui are sau nu preţ, dacă personalitatea fiecăruia cântăreşte sau nu, dacă reprezintă sau nu prioritatea statului, dacă este liber sau ţinut în frică şi neîncredere, dacă se reduce la o masă biologică, fără altă dimensiune, culturală sau spirituală, dacă este sau nu irepetabil, dacă este un subiect al milei publice, dacă are şi alte calităţi, nu în ultimul rând demnitate. Vârstele istorice sunt tot atâtea ilustraţii ale definiţiilor concurente şi succesive date omului.
Nebunia bolşevică a trans-format ţări şi părţi de continente în enorme laboratoare ale unui experiment social fără precedent. „Omul nou” trebuia să se întrupeze pe ruinele unei umanităţi contestate radical. Noutatea nu era doar rezultatul progresului, ci în egală măsură emergenţa cvasi-divină a unei făpturi nemaiîntâlnite prin eliberarea unor forţe proletare până atunci latente. Or, pentru a ajunge aici, orice sacrificiu era permis, inclusiv crima, aşa cum sublinia fără echivoc Manifestul Partidului Comunist din 1848. Promisiunea noutăţii, a societăţii fără clase sociale şi depăşind cu mult standardele de viaţă ale capitalismului, făcea posibilă şi recomandabilă asasinarea trecutului şi a celor care îl reprezentau.
