Nu știu câtă lume își amintește că Ateneul Român a fost ridicat, între anii 1886 și 1888, pe un teren care aparținea familiei Văcăreștilor și pe o temelie care fusese turnată pentru un manej al Societății Equestre Române. Constantin Esarcu semna în primul număr al revistei Ateneul Român (1886) un text în care afirma: “Cea mai imperioasă trebuință este a se lumina poporul”.

Trebuința exista, nu și banii.

A fost lansată campania “Dați un leu pentru Ateneu”, o subscripție publică/loterie națională, în urma căreia s-au strâns 500.000 de lei de aur.

“Totul a costat 836.000 de lei de aur. Salariul unui muncitor constructor era de 200-250 de lei de aur, al unui inginer tânar de 450 de lei de aur, iar al unui inginer cunoscut, ca Anghel Saligny, 2.000 de lei de aur. Un leu de aur valora cât 31 de lei românești de atunci. O pâine costa zece bani.”

La începerea lucrărilor s-a făcut și o urare:

“Să fie ca-n lungi veacuri nici mână omenească/Nici timp, nici elemente să nu-l mai dezvelească/Iar fruntea acestui templu să stea în veci tot sus/Purtând coroana mândră ce fondatorii-au pus.”

După 127 de ani de la acea ctitorie, premierul României luminează și Domnia sa poporul, făcând publică o listă cu numele chiriașilor RA-APPS (Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat). În galeria beneficiarilor acestui statut, apar și nume foarte importante — de la un miliardar, în euro, dl Ion Țiriac, la Kalașnikovul clitorian-guénonian al revoluției, dl Gelu Voican Voiculescu –, dar nu de protocol. Chiriile variază – de la 16 lei în sus.

Domnul Țiriac explică situația (“Casa în care stau a fost cumpărată acum 15 ani de la proprietar, care a revendicat-o de la stat. În locaţie, o cameră la parter şi la subsol, statul a demonstrat că nu i-a aparţinut proprietarului şi de aceea eu plătesc chirie. De asemenea, plătesc chiria pe care a st