Iubirea de la capu’ patului

Ar trebui trecut în Cartea Drepturilor Omului că un cuplu trebuie să locuiască la trei camere. Minimum. Statul ar trebui să-i asigure bărbatului o cameră, femeii o cameră şi împreunării altă cameră. Este esenţial ca bărbatul să aibă o cameră a lui, un templu unde „capul patului“ să nu se vadă din maldărul de cărţi începute, boluri cu alune, popcorn şi farfurii cu sandvişuri făcute dintr-o pîine tăiată pe din două.

„Capul patului“ este mai important decît multe alte capete într-o relaţie. E o instituţie. Capul patului a luat locul, în timp, calului, cuţitului şi pistolului. Capul patului nu se împrumută, îl defineşte pe bărbat, e sufletul lui. La capul patului poţi găsi orice: de la colecţii de reviste, play-station şi costumul de la nuntă pe care nu a apucat încă să-l ducă la curăţat, pînă la însemnările pentru cartea despre cum merge viaţa (pe care o va lăsa moştenire), un prieten din copilărie care momentan nu are unde să stea şi cîteva ghivece cu frunze, mă rog, poate că asta e altă discuţie.

Este foarte important ca bărbatul să îşi ştie „capul patului“ în siguranţă, că nimeni nu se va atinge de el nici ca să-l mîngîie pe creştet. Femeia care se gîndeşte să atingă vreun obiect de la „capul patului“ ar trebui să simtă cum i se tulbură măruntaiele, cum o ia ameţeala, cum un blestem pe care-l va purta de-a pururi în pîntece neamul ei se cuibăreşte înăuntrul său.

Să te gîndeşti că vrei să schimbi ceva din ce se întîmplă la „capul patului“ este ca şi cum te-ai gîndi să corectezi ceva din natură, e ca şi cum ai vrea să-i atragi atenţia lui Dumnezeu cu o chestie gen: „Bătrîne, vezi că pe asta ai făcut-o cam de mîntuială, mai lucrează!“.

Baia, baia Morena

Bărbaţii au o obsesie cu capetele. De când a început femeia să se emancipeze şi treaba cu „capul familiei“ să se cam perim