Prima dată am stat un pic şi m-am gândit dacă n-oi fi devenit un taliban, un ciufut cu ochii la guvernare – însă gândul n-a ţinut mai mult de-un minut.
Despre care opoziţie să vorbeşti? Mai există opoziţia asta? - sau e o găselniţă statistică, redistribuită după fiţele unei aritmetici tălâmbe?
Că lucrurile stau cam aşa: mai întâi a ieşit Blaga. Omul tăcuse destul şi tăcerea îi dădea o anumită aură – adică te gândeai că de-aia tace, că are ceva de spus (sic!). Şi nu s-a întâmplat nimic. Cel care organiza matematici impecabile când cu numărătorile electorale era acum gol-goluţ, încremenit.
Apoi a venit MRU. Şcolit, ferm, cu proiect – aşa părea. Dar nici el n-a crezut că există o mulţime consistentă care aşteaptă schimbarea din temelie: şi de aceea poate ne-a şi spus că traseismul e o falsă problemă. Mai mult ca sigur că s-a-ncurcat şi el în matematici rentabile, a văzut că mizele dreptei s-au transformat în supravieţuiri – cum să le spun? - personale: aşa că ieşeanul ţanţoş s-a făcut arădean, blonda buzoiancă – nemţeancă, buldogul bihorean – timişean.
Cam asta s-a întâmplat la alegeri: au supravieţuit unii şi alţii. Proiecte – ioc. Comunicarea – blocată.
Ş-atunci ce să povesteşti despre ei? Despre timidităţile lor în a propune planuri alternative? - să-ţi iasă o pleaşcă cu sclipici ca aiurelile lui Nicolaescu şi tu să taci în cucuruz: apoi asta nu mai e politică...
Opoziţia, practic, nu există. Mârâielile cum că mărirea pensiei cu 4% e sub rata de inflaţie? - sună hilar, dar tu tocmai ce le-ai redus. Şi în loc să vii şi să spui: iată că austeritatea dă primele rezultate, că acele tăieri au fost necesare pentru sănătatea ţării, că uite ce se întâmplă în Spania, Italia sau Grecia – tu o ţii aiurea cu Gică Contra. Ai greva de la CFR, îl mai ai şi pe Fenechiu-vai-de-capu'-lui – şi tu taci sau şmechereşti poli interni de putere. Şi puterea aia
