Alaltăieri, cam pe la aceleaşi ore, m-am pierdut printre meciuri. Am văzut online Celtic – Steaua, cumva dezinteresat de scor dar curios să văd dacă obsesia cu fundaşul dreapta şi-a găsit tratamentul, dar şi pe cele două televizoare suprapuse alte trei meciuri cu miză, din trei ţări unde chiar se joacă fotbal. Unul din ele, Real – Valencia, din motive bine ştiute, a ocupat singur un ecran, rămânând celelalte două pe celălalt. Ei, aici m-am încurcat: ori de câte ori comutam pe St. Etienne – Lille, se înscria în partea cealaltă, la Inter – Bologna. Un lanţ de întâmplări fericite m-a făcut totuşi să văd, măcar în reluare, toate cele 4 goluri de la Milano, ba chiar să şi văd finalul partidei (disputată cu prelungiri) şi să mă pregătesc de loviturile de la 11 metri. Era minutul 124, cu tot cu prelungirea prelungirilor, când un mijlocaş de la Inter a aruncat o minge în adâncime, pe care a urmărit-o, total neconvins, un altul. Numai că înaintea lui, la mingea care s-ar fi dus în aut de poartă, ajunseseră deja doi bolognezi: portarul şi un fundaş. S-au invitat unul pe celălalt, mingea fiind între ei, iar interistul apropiindu-se până când s-a hotărât portarul (de ce o fi plonjat, numai el ştie!) care a atins-o greşit şi a trimis-o în corner. Înainte de execuţie, zice comentatorul: „Este sigur ultima şansă a Inter-ului de a scăpa de penaltiuri”. Mai erau vreo 25-30 de secunde. Cornerul se execută prost, foarte înalt, însă cumva în zona considerată bună, între 6 şi 11 metri. Portarul iese (din nou!) foarte prost, se mai şi ciocneşte pe drum de un adversar, îl mai încurcă şi un coechipier, mingea ajunge pe capul unui interist, boltă, gol. Mai erau vreo 14 secunde. Ce faci cu un asemenea portar? Îl omori? Îl vinzi? Îl dai de pomană? Îl acuzi de blat? Sau zici că a fost, pur şi simplu, ceasul rău, în care faci două prostii la un loc, în câteva secunde, care probabil că îl vo