Ieri am vizitat doua penitenciare. Am stat de vorba cu trei detinuti pe care ii cunosc foarte bine. Oameni in care am incredere. Unul dintre cei trei este Adrian Nastase. Fostul premier al Romaniei. Cu acesta am discutat despre noua Constitutie. Pentru ca este o autoritate in materie. Cu al doilea dintre cei trei detinuti, Bogdan Popovici, arhitectul Forum Invest, un veritabil fenomen in materie de dezbateri publice, am discutat exclusiv despre starea penitenciarelor din Romania. Cu cea de-a treia persoana incarcerata, Sorin Ovidiu Vantu, am vorbit despre celelalte privatiuni, cu exceptia lipsirii de libertate. Si la acest inceput de drum – sunt secretar al Comisiei senatoriale pentru drepturile omului – am ajuns la concluzia ca sunt necesare doua amnistii. Nu una.
As fi putut, as putea si voi face acest lucru in continuare, sa analizez situatia penitenciarelor si din perspectiva altor detinuti. Insa am preferat sa incep prin a sta de vorba cu oameni pe care ii cunosc. Si in a caror opinie am incredere. Evident ca am atacat acest subiect, al amnistiilor, si cu directorii de penitenciare. Iar pana cand voi ajunge sa avansez un proiect de lege, ma voi intalni cu reprezentantii celor mai multe ONG-uri care si-au fixat ca obiectiv acest subiect. De a face in asa fel incat privatiunea de libertate sa nu insemne si privatiunea de alte drepturi. Iar cei condamnati de justitie sa-si execute pedeapsa in asemenea conditii incat, dupa eliberare, sa se poata integra in societate.
De ce cred ca este necesara o amnistie? De ce cred, de fapt, ca sunt necesare doua? De ce sustin ideea ca un numar mare de oameni dintre cei care astazi se afla dupa gratii sa fie pusi in libertate? De ce imi asum riscul de a fi contestat de adversarii politici, de a fi, eventual, acuzat ca eu insumi as avea probleme cu justitia sau, si mai grav, de a mi se cere socoteala din partea acelo