De la 1 februarie, victimele violului sau vătămării corporale (printre multe alte tipuri de infracţiuni) vor fi obligate să participe la o şedinţă de mediere cu presupuşii lor agresori, sau cel puţin de informare referitor la avantajele medierii, dacă doresc să depună plîngere. În continuare, ca şi pînă acum, dacă părţile cad la înţelegere, acuzaţiile sînt retrase automat, iar autorii acestor fapte scapă nepedepsiţi.
O procedură obligatorie a medierii, chiar dacă nu obligatoriu cu prezenţa agresorului, este discutabilă în cazul unor agresiuni grave precum violul sau vătămarea corporală. Victimele acestor tipuri de agresiuni sînt printre cele mai predispuse la a fi intimidate; din cauza intimidării (şi a stigmatizării sociale, în cazul violului), aceste agresiuni sînt mult subraportate. O astfel de procedură de mediere probabil că va avea ca rezultat o şi mai mare descurajare a victimelor violurilor şi bătăii de a se adresa justiţiei propriu-zise.
Este cinic să sugerezi, aşa cum face Zeno Sustac, vicepresedinte al Consiliului de Mediere, că medierea ar fi justificată de faptul că “Am observat, din practica mea de avocat de drept penal, ca de multe ori violul este folosit ca modalitate de sicanare pentru a leza imaginea celui acuzat.”
Sigur, există şi astfel de cazuri, dar ăsta e costul inevitabil al justiţiei în general: oricine poate fi acuzat pe nedrept de orice tip de infracţiune. Iar dacă e nevinovat, are mijloacele legale de a face el plîngere împotriva reclamantului, şi asta în cazul oricărui tip de acuzaţie. Principalul criteriu de departajare a faptelor care intră sau nu la mediere ar trebui să fie gravitatea, nu un astfel de impact public al acuzaţiei de viol (oricum discutabil, mai ales dacă e pus în balanţă cu stigmatizarea de care vorbeam).
E foarte discutabil dacă se poate justifica exonerarea de fapte grave în schimbul banilor. P
