Marcel Mureşeanu, Cu voia corbului,

Editura Eikon, Cluj-Napoca,

2012, 114 pag

Înnoirea instrumentarului nu pare să intre în calculul acestei voci poetice egale cu sine. Încă de la debutul din 1969, Marcel Mureşeanu îşi construieşte neabătut proiectul liric de o originalitate avar-generoasă – sfidează aproape orice sugestie din afara partiturii sale, însă, oarecum paradoxal, nu rupe nicio punte cu generaţia sa modernistă şi lasă deschisă fereastra înspre generaţiile tinere. Tranzitivitatea poeziei sale e mereu înşelătoare, căci, deşi obiectul e ameţitor de direct şi priza la real multiplă, efectul e ambiguu, directeţea îşi pierde şirul, acceptă afluenţi imprevizibili, versùra se întoarce asupra sieşi, satisfăcută de roadele existenţei sale pure şi autosuficiente. Textul mundan îşi alătură textul poetic, răsfrângerile unuia în celălalt agravând până la angoasă calitatea de martor a poetului, fără ca mucalita râdere de sine/de lume să aibă de suferit. Remarcam altădată turnura epigramatică a versurilor, cu finalul surpriză retezând, cu încântare, imaginea înaltă abia închegată. Hăul deschis brusc de ultimul vers la picioarele cititorului este urmarea unei atent conduse şi, totuşi, rebele sporiri furişe a tensiunii în „gaura neagră” a fiinţei prin fine devieri sintactice – încercare repetată de a găsi o ordine în „lumea apucată a Formelor”, rătăcită în hăţişul interpretării hărţuite de oximoroane. Acelui „voi staţi liniştiţi / pe mine mă caută” al morţii intravitale adjudecate total (Pe mine mă caută, 1998) îi răspunde volum după volum (vezi şi Hărţuire textuală sau a doua faţă a crinului, 2001, Schimb de întuneric, 2003, Totul e altfel, 2007) cu o nouă înşurubare a perspectivei sub unica temă de luptă: muritudinea. În aşteptarea „neastâmpă rată” a morţii, se stârneşte o forfotă aproape tonică, laconică şi gureşă în egală măsură. Se avan