Am mai scris, fără îndoială, despre Flori de mucigai. Scriu, acum, nu despre o carte, ci despre un exemplar, oferit de domnul Dimisianu, cu un prilej anume, acestei rubrici.

I-am cercetat mai cu băgare de seamă legătura şi jocul discret de culori, cu iniţiale verzi presărate ici-colo, la începuturi de vers şi-n numărul paginii, ca urmele concentrate pe care le lasă o otravă. Pe-o cale care începe cu râvnă disperată (celebrul „le-am scris cu unghia pe tencuială”) şi sfârşeşte cu moarte („azi noapte, soră,/ N’a mai bătut nici o oră”).

Şi totuşi, Flori de mucigai a apărut în colecţia „Biblioteca portativă” a Editurii „Cultura Naţională”. Aşadar, o carte de noptieră, o carte de ţinut aproape. Fiindcă, printre rândurile ei, în tot răul e şi-un bine, dar şi-n orice binefacere o tâlhărie. De pildă, Munca te face să crezi, până aproape de sfârşit, că fiecare beteşug îşi află leacul printr-un descântec potrivit. Însă nu doar scăparea personală e cea pe care-o caută oamenii în farmecele ţigăncilor: „Şi când vrei/ Sufletul să i-l iei/ Cuiva/ De undeva,/ Şi să-l dai la Dracul,/ Întinzi tot zodiacul.// Asta te ţine mult, vezi bine!/ Un smaragd şi două rubine.”

Comerţul cu suflete e ocupaţia lumii din Flori de mucigai şi, deopotrivă, miza artei poetice pe care o susţine. Ceea ce reeducarea prin întemniţare vrea, dar nu reuşeşte – să salveze, să spele –, face, fără să-şi propună, poezia. Şi fără să-şi trădeze, în definitiv, înzestrarea ei caracteristică: organul pentru miracol. Aşa cum simte coborârea harului în straturile neîntoarse ale grădinii, prinde şi momentul izbăvirii, când celor mai păcătoşi dintre păcătoşi le surâde şansa frumuseţii. Acest instantaneu rămâne, conclusiv, cum rămâne, dintr-o practică nelegiută, doar imaginea ambiguă a unor pietre preţioase, smaralde şi rubine. Imaginea sufletului care fuge din spitalul închisorii într-un decor de