AŞTEPTARE FĂRĂ SFÂRŞIT
Acum zece ani eram o femeie înfloritoare. La cei 32 de ani pe care îi împlinisem atunci, nu era zi să nu uimesc pe cineva, fie el simplu coleg de muncă, prieten oarecare sau om străin de pe stradă. Cu o privire, cu un cuvânt spus la timpul potrivit, cu un sfat, cu o atingere măruntă, reuşeam, de fiecare dată, să împart din entuziasmul meu şi celor din jur. Şi aveam nenumărate motive să o fac: o carieră strălucită aflată la început de drum, o situaţie financiară bună, studii în străinătate, un cerc de prieteni care mă considerau, toţi, până la ultimul, liderul lor, o familie ce-mi oferea cu fiecare ocazie sentimentul de împlinire sufletească. O viaţă socială activă, timp pentru micile mele plăceri, nişte duminici petrecute în aşternut, o limonadă, o petrecere aniversară... toate îmi confirmau zi de zi că sunt un om fericit.
Ştiam, în sinea mea, că atrag oamenii, prin felul meu entuziast de a fi. Mi se întâmplase în nenumărate rânduri şi începusem să mă obişnuiesc cu imaginea de om aflat mereu în centrul atenţiei. De îndată ce apăream undeva, la vreun eveniment oarecare, trăiam aceeaşi senzaţie a timpului oprit în loc. Bărbaţii, toţi, cu paharele în mână, mă urmăreau cu privirea, rămânând cu jumătăţile de cuvânt nerostite, femeile aflate la braţul lor şuşoteau şi se simţeau brusc ameninţate, parcă şi muzica se auzea mai încet, la intrarea mea în vreo încăpere. Eram conştientă de puterea pe care o aveam şi începusem chiar pe alocuri să o cultiv, "antrenându-mă" de fiecare dată mai mult. O rochie mai roşie, un decolteu mai generos, o privire şi mai provocatoare, o şuviţă căzută intenţionat pe umăr.
La o astfel de petrecere l-am cunoscut pe Ianis. Un bărbat înalt, brunet, uşor trecut de 40 de ani, elegant din cale-afară, cu un zâmbet care îi forma două gropiţe în obrajii uşor neraşi. O combinaţie ul
