Iar când a fost la încreştinare, pe Mihai Vişoiu l-a luat Dumnezeul cuvintelor de ceafă, aşa cum îşi duce pisica puii la loc bun, şi l-a plimbat de trei ori prin cristelniţa cu vorbe, ca să ţină minte în toate zilele lui că pentru el viaţa înseamnă a trăi pentru a povesti.

Despre cărţi ca asta trebuie să scrii în şoaptă, fiindcă zgomotul îl poate face pe cititorul de cronică să le confunde cu vreo băşcălie de la târgul de cărţi ursite să fie închise mai repede decât au fost răsfoite. Cărţi care nu au puterea să te oprească între paginile lor nici măcar pentru clipa sacră în care sufletul autorului se zbate să iasă din cuvinte şi să intre în măruntaiele tale, ca să te ia părtaş la un destin care începe să nu-ţi mai fie străin. Cartea lui Mihai Vişoiu este una care îţi face lumina frumoasă de dimineaţa până seara, iar dacă citeşti la ea pe întuneric nu se lasă până nu-ţi deraiază noaptea pe şinele zorilor unei zile de care oricum nu mai ai nici un chef.

Apărut în 2011, la editura gălăţeană Axis Libri, volumul „Moartea dinaintea morţii” de Mihai Vişoiu reuneşte proză publicistică şi literară, presărată de autor timp de câteva decenii prin ziare şi reviste, prin diverse antologii sau în cele câteva cărţi anterioare („Viaţa cu lupi, bani şi moarte”, 1990, „Dragoste mare cât o cruce”, 1997, poate şi altele). Presupun că sunt şi texte noi, dar este greu de făcut inventarul acestei cărţi,

fiindcă lipseşte ceva care nu este normal să lipsească din astfel de lucrări – o notă asupra ediţiei, o introducere, o postfaţă, ceva ce ne-ar fi prins bine. Este o scăpare penibilă a editorului ori o indiferenţă boemă a autorului, nu-mi dau seama, dar nici nu fac mare caz din aşa ceva, fiindcă forţa vitală a acestei cărţi trece ca un tăvălug peste meschinăria unor amănunte de istorie literară. În esenţa ei, această carte este una autobiografică, fiindcă autorul este pr